'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Corespondenţa dintre Mircea Zaciu şi Arhiepiscopul Bartolomeu Valeriu Anania debutează (dacă în Arhiva de la Nicula se păstrează întreaga corespondenţă!) la puţine luni după pensionarea şi retragerea arhimandritului la Mănăstirea Văratec, chiar dacă, între ei, întâlniri avuseseră loc, de mai multe ori, la Bucureşti. Întâia scrisoare (o carte poştală), datează din 24 aprilie 1983. Este prilejuită de bucuria lecturii volumului Rotonda plopilor aprinşi, apărut în acelaşi an. A doua, din 3 februarie 1984, practic, e o solicitare de colaborare la viitoarea carte: Liviu Rebreanu după un veac, pregătită pentru centenarul marelui prozator. Din sumarul volumului, tipărit în 1985, din motive necunoscute, numele lui Valeriu Anania lipseşte. În următoarea epistolă, scrisă abia după zece ani (14 noiembrie 1994), mereu „cu inima grea şi plină de decepţii”, profesorul îi mulţumeşte înaltului ierarh pentru o „salutară intervenţie” în procesul casei din Cluj (Bisericii Ortodoxe 12), chinul şi durerea lui de-o viaţă. În 1995, Arhiepiscopul organizează o întâlnire, Mircea Zaciu o numeşte „manifestare de spiritualitate şi împăcare între credinţe”, la care el, cel cucerit de „inima caldă” a aproapelui, din cauza stării de sănătate, nu poate participa (19 noiembrie 1995). În sfârşit, ultima scrisoare, din 4 mai 1998, este o invitaţie de colaborare la revista Vatra, sub forma unui interviu pe care urma să-l ia Înalt Preasfinţiei Sale, Ovidiu Pecican, pe tema implicării Bisericii în viaţa politică a ţării. Proiectul, din păcate, nu s-a realizat, cu siguranţă din cauza timpului dedicat în exclusivitate diortosirii Bibliei. Iată, pe scurt, istoria celor cinci scrisori în care respectul, recunoştinţa şi admiraţia reciprocă ofereau, în acei ani, un model şi o alternativă evanghelică unei lumi căzute în patima intoleranţei, insultei, calomniei, dispreţului şi, uneori, a asasinatului moral.

AUREL SASU

* * *

Mircea Zaciu

Cluj-Napoca

Bisericii Ortodoxe 12 Cluj, 24 iulie [19]83

Mult stimate Domnule Valeriu Anania,

Vă mulţumesc din toată inima pentru marea bucurie sufletească pe care mi-aţi făcut-o prin lectura ultimei Dvs cărţi, Rotonda... Mărturisesc fără înconjur, titlul nu mi-a plăcut, dar asta nu are nicio importanţă; conţinutul, portretistica, stilul admirabil al evocării oamenilor, episoadelor, destinelor (împletite cu al Domniei Voastre) m-au purtat din capitol în capitol, cu sufletul la gură. Am retrăit şi eu câteva momente, amintiri; am apreciat superlativ discreţia şi fineţea sufletească de care daţi dovadă în unele cute ale evocării, alteori îndrăzneala curată de a spune unor lucruri pe numele lor, în fine statuarul figurilor majore ce avocaţi. Am intenţia – numai unele împrejurări să-mi dea pace – să scriu despre această admirabilă carte, cât mai degrabă.

Aflu, mai de mult, că aţi fi la Văratec, Domn peste un mic domeniu de linişte şi amintiri istorico-literare. E adevărat? Regret mult că nu s-a ivit nicio ocazie să ne revedem şi să stăm mai pe-ndelete de vorbă, lucru pe care mi l-am dorit de mult, dar vieţile noastre sunt tot mai agitate şi alunecuşul spre „exit” tot mai grăbit.

Vă îmbrăţişez de la distanţă şi vă rog să credeţi în stima afectuoasă ce v-o port,

Mircea Zaciu

*

Cluj, 3 febr[uarie] 1984

Mult stimate Domnule Anania,

Vă scriu pentru a vă ruga ceva.

În 1985, vom serba centenarul Rebreanu. Scot la „Dacia” un volum similar celui ce l-am scos pentru centenarul Agârbiceanu. Nu ştiu în ce măsură l-aţi cunoscut personal pe Rebreanu, aş dori mult să fiţi prezent cu o evocare în carte, aşa cum ştiţi Dvs s-o faceţi. Dimensiunea ar fi până pe la 10 p[agini], la rigoare şi mai puţin, dacă socotiţi că e prea mult. Dacă însă vreţi să povestiţi mai pe larg şi aveţi multe amintiri am putea eventual depăşi limita celor 10 pagini. Totul e să primiţi invitaţia mea şi să primesc eu textul până la 5 mai a.c.

V-aş fi recunoscător să-mi scrieţi în acest sens două-trei rânduri.

În speranţa că v-aş putea revedea la Bucureşti cu prilejul unei treceri a (sic!) mele pe acolo, vă rog să primiţi asigurarea stimei mele afectuoase,

Mircea Zaciu

*

Cluj, 14 octombrie [19]94

Înalt Preasfinte Părinte,

Neştiind cum să vă caut la telefon, recurg la aceste rânduri spre a Vă mulţumi pentru salutarea Preasfinţiei Voastre intervenţie, care m-a salvat – deocamdată – de o nedreptate strigătoare la cer. Sper ca, în continuare, dl Bichescu, care s-a arătat foarte eficient – să-mi stea în ajutor, căci la 1 februarie [19]95 am noul termen de judecată.

Până atunci, iau calea Apusului, căci familia mea dragă mă reclamă, nefiind vorba să stau atâtea luni departe de ai mei. Din april sunt în ţară şi mi-e teamă de rigorile iernii ce se arată. Sănătatea mea e teribil de şubrezită şi nu suport frigul şi clima din Cluj, trebuie să caut (iernile) alt colţ de lume, după sfatul medicilor.

Încă o dată, vă rog să primiţi recunoştinţa mea şi să credeţi în stima profundă şi afectuoasă ce Vă poartă acelaşi,

Mircea Zaciu

*

Cluj, 19 noiembrie [19]95

Înalt Preasfinţite Părinte,

Boala m-a împiedicat să răspund invitaţiei făcute prin dl [Sandu] Frunză, la care bucuros aş fi venit, cu sufletul deschis pentru orice manifestare de spiritualitate şi împăcare între credinţe.

Din nefericire, am trecut prin clipe grele îndată după întoarcerea de la Oradea, unde deja nu eram în apele mele şi unde, totodată, mi s-a oferit şi un moment de umilinţă care m-a costat moralmente. Reîntors la Cluj, am avut după două nopţi o criză de insuficienţă respiratorie (în cadrul mai vechii mele afecţiuni cardiace), care m-a surprins singur şi intrat în panică. Medicii clujeni, mulţi buni prieteni şi suflete adevărate (cum nu găsesc, vai, în Occident!), m-au redresat, însă la domiciliu. Internarea mea, pentru o perioadă de cel puţin trei săptămâni, implica o plată enormă în valută, întrucât eu nu pot produce aici dovada vreunei pensii ori a unei indemnizaţii ca profesor consultant etc., deci, nefiind asigurat, deveneam plătitor la cursul valutar al zilei. Adevărul e că eu am optat în [19]90 pentru o pensie modică germană (totuşi, mai mare decât cea de batjocură pe care aş fi primit-o de la statul meu, după 45 de ani de muncă în slujba învăţământului şi a culturii acestei ţări). De cinci ani, Universitatea, pe care am slujit-o cu credinţă 45 de ani neîntrerupt, îmi refuză indemnizaţia ce mi-ar reveni pentru calitatea de „profesor consultant”, conducător a zece doctoranzi în istorie literară. Trei memorii depuse la ministrul Maior au rămas fără un rând de răspuns personal, iar demersurile repetate pe lângă actualul rectorat s-au soldat cu un refuz, exprimat în primăvara aceasta printr-o scrisoare de un rar ton necolegial, pe care mă feresc să-l calific măcar. În 15 sept[embrie] a.c. am împlinit 45 de ani de când funcţionez la Universitate (fireşte, nici măcar un cuvânt de mulţumire ori un rând de felicitare...); aş fi dorit să profit de această aniversare tristă spre a demisiona din funcţia de consultant şi conducător de doctorate. Dacă, după matură chibzuinţă, n-am făcut-o, a fost spre a duce totuşi la termen pe cei zece tineri înzestraţi pe care i-am luat sub oblăduirea mea şi aş fi dorit să-i văd cu titlul luat. Însă, scriindu-vă toate acestea, o fac doar spre a vă explica unul din motivele pentru care starea bolii mele s-a agravat în ultimul an. Adaug situaţia încă nerezolvată a casei unde stau, semnul de întrebare uriaş dacă soţia mea va putea obţine prin noua lege restituirea treimii ce i s-a confiscat la plecarea din ţară ori şansa(?) mea de a o răscumpăra (de la cine? cu ce sumă? etc.).

Plec aşadar spre Germania cu inima grea şi plină de amare decepţii. Mi se recomandă insistent de către medicii clujeni să mă operez acolo după ce aş fi supus unor investigaţii cvasi-imposibil de făcut aici. Plec aşadar şi cu gândul că, poate, acest drum ar putea fi fără întoarcere. Ţin, prin urmare, să vă aduc, şi pe această cale, mulţumirile mele adânci, nu doar pentru atenţia de a-mi fi trimis, măgulitor dedicate, cărţile Domniei Voastre, dar şi pentru că, mereu, într-un oraş unde am avut parte mai mult de ostilitate şi adversitate, în Sfinţia Voastră am simţit o inimă caldă, gata să-mi dea un sprijin, să-mi vină în ajutor şi să mă îmbărbăteze. Vă mulţumesc adânc şi vă sărut dreapta, al Sfinţiei Voastre acelaşi,

Mircea Zaciu

*

Bonn, 4 mai [19]98

Înalt Preasfinţia Voastră,

Înainte de plecarea mea din ţară, am asistat la unele reacţii provocate de o propunere (pe cât am înţeles) apărută în presă, prin care Dumneavoastră lansaţi ideea unei implicări mai profunde, directe, a Bisericii în viaţa politică a ţării noastre. Această idee, după cât ştiu, a stârnit variate reacţii, multe negative şi de respingere. Persoana însăşi a Înalt Preasfinţiei Voastre a fost pusă în discuţie de unele organe de presă. Nu cunosc, e adevărat, în detaliu şi tocmai de la sursă obiectul diferendului şi nici textul Dumneavoastră, de la care disputa ar fi pornit. Mai tinerii mei colegi de la Vatra ar dori, în acest sens, să vă solicite un dialog în cadrul căruia să vă puteţi explicita poziţia, finalităţile, motivaţiile şi principiile pe care le aveţi în vedere. Interviul acesta, dacă aţi binevoi a ni-l acorda, ar urma să vă fie luat de colaboratorul nostru clujean Ovidiu Pecican, istoric şi scriitor de talent, arădean şi ortodox, om de o corectitudine şi onestitate intelectuală pentru care garantez.

Am fi onoraţi şi bucuroşi dacă aţi accepta să ne acordaţi acest interviu, pe care să-l publicăm în revistă şi – eventual – să deschidem prin el o dezbatere publică despre relaţia Bisericii cu politica.

În cazul unui acord al Preasfinţiei Voastre, redacţia Vetrei vă va căuta pentru a stabili detaliile dialogului ce ar urma să aveţi.

Cunoscându-mi ataşamentul ce am de multă vreme faţă de Omul şi Scriitorul important ce sunteţi, în contextul contemporan românesc, vin a vă ruga, Înalt Preasfinţia Voastră, să primiţi favorabil propunerea revistei Vatra.

După 12 mai a.c., mă voi întoarce la Cluj şi sper să am plăcutul prilej de a afla răspunsul pozitiv la rândurile mele. Aş fi, de asemenea, onorat dacă un prilej s-ar ivi pentru a vă putea revedea.

Primiţi vă rog, Preasfinţia Voastră, asigurarea statornicelor mele sentimente de respect, împreună cu filiala dragoste a lui

Mircea Zaciu