'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

„Este vorba de sufletul meu...”

Mulți dintre contemporani se raportează la mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania ca la o personalitate culturală şi eclesială care a fost și rămâne un reper de autoritate, el constituind – încă din viaţă – o referinţă a valorilor bisericeşti, culturale și naționale autentice. Arhiepiscop și mitropolit, dar și dramaturg, poet, eseist, publicist, teolog al nuanţelor, excepţional predicator, ierarh de anvergură, diortositor al Sfintei Scripturi şi al câtorva dintre cărţile de cult, s-a dovedit a fi adevărat misionar și apologet al vremii noastre.

A fost emoționat – a mărturisit-o el însuși – atunci când, la începutul lunii februarie 1993, a fost întâmpinat pe dealul Feleacului, fiind apoi primit în cetatea Clujului, cea din care fusese expulzat în tinerețe. Bartolomeu a redevenit „al Clujului” – titulatură pe care a și folosit-o –, s-a identificat cu istoria Bisericii Ortodoxe transilvănene şi, adesea, chiar cu aceea a întregii Bisericii Ortodoxe Române, cu istoria actuală a acestei eparhii şi cu istoria acestei metropole. Deși la data la care fusese ales arhiepiscop la Cluj avea deja 72 de ani, Dumnezeu i-a dăruit sănătate, putere şi har să conducă această eparhie timp de 18 ani, în vremuri tulburi atât pentru climatul bisericesc din Transilvania, cât şi pentru cel social din România. În egală măsură om de cultură şi om al Bisericii, personalitatea sa – cu aceste două dimensiuni – şi-a pus amprenta asupra activităţilor din Arhiepiscopie, a proiectelor derulate, a acţiunilor iniţiate. Astfel a înţeles să împlinească un testament sufletesc despre care îi vorbise, în tinereţe, profesorul Nicolae Mladin, viitorul mitropolit al Ardealului: „Bag samă că ai dar la cuvânt şi dar la condei. Pune-le, pe amândouă, în slujba Bisericii şi a Neamului”. Privindu-și retrospectiv zbaterile și liniștirile, împlinirile și neîmplinirile, și așezând-le cu sinceritate sub privirile tuturor, în Memorii, avea să scrie că așa a fost viața lui, așa a fost sufletul său...

„Leu în administrație, miel în Liturghie”

A fost cunoscut de către unii cel mai adesea pentru intransigenţa părerilor sale, dar el era omul care – până la a-şi exprima atitudinea – o gândea, o cântărea, îi căuta punctele slabe, o deconstruia şi, dacă rezista, revenea şi o susţinea; era „taina” care, cel mai adesea, făcea din el un învingător; căci rareori pierdea. Pe patriarhul Justinian Marina, căruia îi fusese apropiat un sfert de veac, îl descria ca fiind leu în administraţie și miel în Liturghie. Dar la fel devenise Bartolomeu însuși, care administra eparhia cu minte limpede și cu mână de fier, dar atent la nuanțe. Spre deosebire de aceasta, slujirea liturgică se desfășura liniștit, impunând – atât pentru el, cât și pentru ceilalți – trăirea duhovnicească și uitarea grijilor administrative. Unii am fost martori la situațiile – puține, de altfel – în care, în timpul Liturghiei, s-ar fi impus un gest concret, o atenționare sau chiar o măsură drastică. Dar: nu! Atrăgea atenția, discuta sau lua măsuri doar după desfășurarea momentului liturgic.

La nivelul administrației a impus câteva principii: frică de Dumnezeu, obiectivitate şi transparenţă, pe care ținea să le reamintească din când în când colaboratorilor. Altfel spus, cerea: o conştiinţă limpede prin care activitatea, fie ea cât de minoră, să fie săvârșită cu credința că Dumnezeu este prezent; judecarea oricărei situații cu echilibru și discernământ, ținând seama de cauzele și consecințele directe și indirecte, certe sau posibile; deciziile să fie luate la vedere și nu pe ascuns. Chiar dacă – prin statură, chip, privire ori cuvânt – arhiereul impunea adeseori respect, ba chiar distanță, el era de cele mai multe ori apropiat și cald, se comporta părintește. De aceea, îi numea pe cei din administrație „colaboratori”, nu „subalterni”; de aceea devenea copil în apropierea copiilor; de aceea avea inocența de a-i vedea pe toți oamenii, indiferent de vârstă și de funcția ocupată, cinstiți și necorupți – până la proba contrarie!; de aceea dorea să ne ferească de corupție, împotriva căreia folosea, simplu, proverbul auzit de la mama: „Decât să înting în unt/ și să mă uit în pământ,/ Mai bine să înting în sare/ și să mă uit la soare!”

Către sfârşitul vieţii devenise un „bătrân-tânăr”: vârsta trupului o întrecuse cu mult pe cea a sufletului, dar el demonstra încă o dinamică interioară care se manifesta în îndrăzneala gândirii, în vigoarea propunerilor, în diversitatea activităților. Urarea adresată celor care-l întâlneau era aceasta: „Să v-ajute Dumnezeu să ajungeți cel puțin vârsta mea, iar la vârsta mea să aveți cel puțin tinerețea mea!”. Era mereu ocupat: făcea administrație; diortosea Sfânta Scriptură sau scria explicarea Sfintei Liturghii; își pregătea, atent și sârguincios, propunerile și intervențiile pentru ședințele sinodale, considerând că nu se poate prezenta nepregătit; participa la manifestări culturale; oferea interviuri; avea atitudini și propuneri îndrăznețe și variate. Atunci când vreun eveniment deosebit devenea prioritar, se implica și urmărea personal evoluția și rezolvarea lui. Era preocupat de marile probleme ale Bisericii și ale neamului, dar şi de amănunte care ţineau de viaţa de zi cu zi a preotului din ultimul cătun al eparhiei sale. A numit foarte mulți tineri în funcții administrative și prefera să lucreze cu ei, considerând că sunt mai puține șanse ca aceștia să fie corupți. Știa să-i îndrume și să-i motiveze pe tineri, să le fructifice efortul și să şi-i apropie într-o dragoste care era cu adevărat părintească.

Era o fire complexă, şi totuşi simplă; imprevizibil, şi totuşi lăsându-se a fi „citit”. În faţa realităţilor concrete ale cotidianului, teologul şi omul de cultură Bartolomeu Anania devenea omul care analizează realist adevărul şi îl surprinde în cuvinte simple. S-a luptat, de foarte multe ori de unul singur, pentru cauzele în care a crezut. Aşa – cu smerenie – era încredinţat de responsabilitatea pe care o avea în a afirma fără menajamente ceea ce crede, simte și vede. Acurateţea gândirii, intuiţia, curajul, viaţa pusă în slujirea lui Hristos, au făcut ca arhiepiscopul și mitropolitul Bartolomeu să fie om de atitudine. Aşa se explică poziţiile clare şi prompte, diferenţiate în funcţie de context, pe care le avea faţă de probleme foarte diferite ale vieții religioase și sociale.

„În fundul prăpastiei să nu disperi, în vârful muntelui să nu amețești!”

După fire și caracter, era om al muntelui. Așa se explică dârzenia, curajul, tăria morală, autoritatea, atitudinea fermă. Demn, îşi asuma rolul de conducător – indiferent de consecinţe –, lupta pentru ideile frumoase şi nobile, avea putere mobilizatoare. Iar de partea sa era și puterea cuvântului, căci a surprins adevăruri mari în cuvinte simple. Înconjurat de mulţimi, era mai degrabă singur şi singuratic; dar nu un însingurat; sau nu prea des. Tocmai singurătatea aceasta l-a şi făcut pasibil câteodată de neînţelegere şi chiar de critică; dar şi de admiraţie îmbinată cu liniştea de a-l fi ştiut pe el, Bartolomeu „muntele”, existând.

Era o fire meditativă, care ştia – spre exemplu – să trăiască minunăţiile muntelui numindu-l câteodată „măria sa”, care se înduioşa în faţa florii afirmând că în ea se cuprinde minunea lui Dumnezeu, care admira tăcut – în gânduri doar de el ştiute – apusul de soare sau care, spre sfârșitul vieții, la birou fiind și tânjind după liniște, își rostea gândul: „Așa m-aș retrage la pustie…!”. Peregrin și fugar prin munți, călit de încercările vieții, nu putea să nu iubească splendoarea, dar și solitudinea înălțimilor. Muntele făcea parte din structura ființială a părintelui Bartolomeu, care trăda din când în când – în atitudine și în comportament, în cuvânt și în privire – statura și măreția, dar și tăcerea și liniștea imensităților. Depășise cu mult vârsta de 80 de ani când, ajuns pe culmile Munților Suhard de lângă Vatra Dornei, afirma: „Nu credeam că voi mai bate vreodată muntele cu piciorul”; și, aproape o zi întreagă, plină de soare și de liniște, muntele s-a lăsat mângâiat de privirea cuiva care îl cunoștea atât de bine...

Era convins de legătura de nezdruncinat dintre om și natură, și de faptul că omul îi poate face mult rău naturii, așa că s-a pronunțat vehement împotriva proiectului de la Roșia Montană și tot așa a susținut, inclusiv prin scrisori circulare adresate clerului și credincioșilor, păstrarea unei naturi curate. Plecând de la curăția muntelui, a semnalat existenţa nu doar a unei poluări fizice, ci mai ales a poluării spirituale, în general, și a celei îndreptate împotriva tinerilor, în special. Împotriva acestor agresiuni a luptat din răsputeri, indicându-ne pericolele: „Oare nu iubim noi cerul senin, cu stelele limpezi pe cer?... [Atunci] ne întrebăm: de ce aceasta ofensivă de poluare a spiritului în ţara noastră, România?... Presa, ziarele, revistele, canalele de televiziune se întrec în a arunca cu gunoaie în casele şi în sufletele noastre…”. Sau: „Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte. Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie”.

Dar tot muntele i-a dat lecții de viață! În predica duminicală, se adresa de multe ori în special tinerilor – care umpleau catedrala și spațiul din fața ei – și, făcând referiri la experiența sa de viață, le spunea: „De-a lungul vieții mele, Dumnezeu m-a purtat și-ntr-o parte și-n alta, și în sus și-n jos, din genună și până-n vecinătatea azurului. Din toate acestea am învățat un lucru, pe care vă rog să-l învățați de la mine: în fundul prăpastiei să nu disperi, iar în vârful muntelui să nu amețești.” Altădată, retras la Mânăstirea Piatra Fântânele din Pasul Tihuța – unul dintre locurile sale de suflet – și privind spre munții de la orizont, afirma: „Dacă mori aici, nici nu ştii când treci în Rai; te duci dintr-un rai în alt Rai.” În iulie 2010, și-a petrecut acolo – în raiul munților – ultimul concediu; tot acolo și-a redactat și testamentul...

„Îmi vine greu să mă lipsesc de privirile voastre...”

În catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca, părintele Bartolomeu s-a exprimat cândva astfel: „Ne-am deprins unii cu alții, ne uităm unii în ochii altora, și dacă frățiilor voastre vă vine greu să vă lipsiți de cuvântul meu, mie îmi vine greu să mă lipsesc de privirile voastre...”. Enunța, astfel, golul pe care urma să îl lase plecarea lui dintre noi...

Ținând la principiul că un gospodar bun se ocupă de toate, și-a pregătit din timp mormântul. Nu-i prea plăcea să-l vadă, însă – încredințat că sfârșitul său nu putea fi departe și că misiunea sa se apropia de sfârșit – afirma: „Nu este important să trăiești mult! Important este să trăiești cu folos”.

La fel, privind – în salonul mare al Centrului Eparhial – la tablourile înaintașilor săi, și-a ales și pregătit tabloul oficial spunând că, după moartea sa, nu se știe ce imagine va fi aleasă spre a fi așezată în galeria ierarhilor clujeni. Atunci când pastorul evanghelic Hans-Joachim Janus din Germania i-a adus în dar un tablou cu potretul dânsului realizat ca instantaneu la Sfânta Liturghie, arhiepiscopul a spus: „Acesta va fi tabloul meu oficial: în el se îmbină statura imperială a slujirii reprezentată de culoarea veșmântului cu smerenia privirii celui care îl poartă”.

La plecarea sa dintre noi, Mitropolitul Bartolomeu a lăsat o moştenire spirituală şi culturală demnă de luat în seamă și pe care este bine să ne-o reamintim: relația interioară dintre cult şi cultură; sublinierea și păstrarea valorilor naționale și a demnității neamului românesc; dragostea pentru limba română și pentru corecta rostire românească; grija pentru îndrumarea tineretului; cultul pentru adevăr, în opoziție directă cu minciuna şi corupţia; implicarea Bisericii în societate şi oferirea de răspunsuri eclesiale concrete la problemele actuale: bioetica, ecologia, Roşia Montană, relaţia dintre Biserică şi politică, filantropia etc.

Așa se face că ne este dor de lecțiile, de cuvântul și de privirea lui...