'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Kitchener, Ontario (Canada)

În fiecare fiinţă umană există undeva, în partea de răsărit a sufletului, ceva ca o prisacă, un loc de taină, o poiană ascunsă în care, în momentele cele mai grele din viaţă, te retragi pentru a te reculege. Numai de pe acolo te poţi „culege din nou”. Uneori te poţi „culege” destul ca să poţi merge mai departe, alteori rămâi să-ţi cauţi cioburi din „inima zdrobită” pe sub rugii de mure sau aşchiile unui apus împrăştiat printre hribării înveninate. Înseamnă că nu ai ajuns încă la locul adevărat al „culegerii”.

Am încercat, de multe ori, să-i definesc locul sau timpul şi toate încercările cugetului meu s-au oprit ca la o poartă de lemn precum cele povestite cu dalta prin Maramureş. Raţiunea m-ar duce la un geografic al memoriei, dar locul acela e izvodit numai de inimă de aceea niciodată nu i-am putut opri hiperbioticul nici cu peniţa, nici cu penelul. Nu este nici moarte, nici viaţă, ci numai o nostalgie după ceva care ţi se pare că a fost, o hălăduire orfeică pe tărâmul lui Thanatos.

Pe drumul acela am luat-o razna de la verbul bătătorit de turmele verbelor cu clopot, pentru că mă prinse un dor de moarte după el. Am dezlegat cărarea de lângă troiţa lui „a fost odată...” şi hai la drum!

Nu ştiu de ce întotdeauna când se vorbeşte de om se foloseşte prezentul. E un nonsens. Omul „a fost” sau omul „va fi”, tocmai pentru faptul că omul „nu este”. Numai El s-a recomandat: „Eu sunt Cel ce sunt”, dar pe om l-a creat după chipul lui Alfa (cel care a fost) şi după asemănarea lui Omega (cel care va fi). Despre Adam se spune că „a fost odată” şi din coasta lui a fost creată „niciodată”, şi de aceea adevărata poveste a omului începe cu „a fost odată ca niciodată”.

Şi am întrebat pe păstorul de la piciorul plaiului cine „a fost” cel care, pentru care clopotul de la schitul de sus, atinge luceafărul numai într-o parte de parcă funia ar fi fost trasă de un brad rănit la picior. Ciobanul se uită la mine ca şi cum aş fi fost nemernic prin ţinuturile acelea şi-şi începu povestea despre un prinţ al munţilor şi al „glăvilor” ciobăneşti şi cum a fost la naşterea lui. După ce a venit pe lume copilul, uşa s-a deschis şi un înger desculţ a intrat tiptil în casă şi s-a aşezat cuminte pe o laiţă. Era îngerul păzitor al copilului. În mână avea o creangă de luceafăr abia înflorită şi, când părinţii au întors capul spre neobişnuitul oaspete, acesta puse degetul la gură şi le făcu semn să asculte la fereastră. Pe prispă, de pe culme, coborâseră ursitoarele şi abia se auzeau pentru că, deşi martie, iarna părea că se răzbună din toate viforniţele ei. Zice una: „Purces-am tot pământul şi-am rătăcit tot ceriu/ dar n-am în straiţa sorţii nimic pentru Valeriu”. A doua încalte, deşi abia se auzea din cauza viforului, şi mai şi, ghicindu-i timpul, vadul: „Va fi sărac în lume ca’n vârf de munte bradul/ ce stă’n pridvorul lunii cu fulgerul sub scară,/ mereu flămând de ceruri, iar pita lui – amară”. Tatăl copilului se uita la înger, cu mâna dreaptă acoperindu-şi gura de spaimă, dar acesta dădea din cap afirmativ, în semn de consolare, în vreme ce altă ursitoare continuă: „Nu va avea palate, nici aur, nici moşie/ nici ceasul de puieşte norocu-n răgălie/ şi nici odihna bălţii, nici ţarini, heleşteie,/ tot singur ca un vultur genunea’n dor să-şi beie”.

Ce vor mai fi spus nu se ştie, pentru că viforniţa de afară smulgea copacii şuierând, cert e că îngerul cu bastonul în mâna stângă se ridică de pe laviţa de lângă cuptor şi, binecuvântându-l cu dreapta, continuă şi el, puţin mai altfel: „Sărac te naşti ca neamu-ţi ce’n sfinte cărţi ţi-l caut./ Nu plânge ce ursirea pe plaiul tău înhribă/ că neamul îţi vei strânge la Cina din colibă./ Ca semn de cărţi izvorul altarelor pădurii / te-o învăţa să murmuri genunile Scripturii./ Sub spicul slovei tale crescut ca din vioară/ Cuvântul va fi Mire şi nunta-I va fi ţară./ Din stih să-ţi odrăzlească şi dorul şi bobocul/ amirosind ca nardul când întâlneşte focul,/ să fie precum nuca, amar numai la coajă,/ tot ce atingi doar farmec şi grâu nuntind sub mlajă./ Cu ce îţi las în leagăn vei toarce veac în clipă / Şi îngerul îşi smulse o pană din aripă”.

M-am despărţit de păstor şi cu frică urcam spre prisaca lui „a fost odată ca niciodată”. Aceasta a fost povestea omului, prietenului şi poetului până la puntea întreită de aleluia. Până aici a fost umbra de la pana de înger. Mai mult decât aceasta nici un slujitor al cuvântului nu poate râvni. Dar pomenirea veşnică adusă neamului dintru ale neamului nu sunt numai cărţile lui, ci Cartea Împărăţiei. Orice ierarh înaintea semnăturii desenează semnul unei cruci. Părintele Anania, chiar ca slujitor al Cuvântului, va rămâne original prin heraldica spicului de grâu ca o semnătură de aur în „reavănul pământ” românesc.