'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

„Cu o biografie de scriitor american”, cum scria criticul de teatru Mircea Ghiţulescu - chelner, preceptor de copii bogaţi, mecanic specializat în chiulase de locomotivă, a studiat vioara şi medicina, a fost preot misionar al BOR în SUA, deţinut politic şi înalt ierarh -, Bartolomeu Anania a fost un Om în adevăratul înţeles al cuvântului. Manifestându-se în deplinătatea umanităţii sale în toate ipostazele existenţiale. Parafrazând spusele unui scriitor belgian, putem afirma cu îndreptăţire: Bartolomeu Anania - întotdeauna om. Adică purtător al sensului transcendent cu care suntem investiţi, al valorilor ontologice pe care le păstrăm în adâncul sufletului. Însă pe care le restituim lumii doar dacă avem şi darul şi harul de a ne scălda fiinţa în lumina logosului a cărui sămânţă o purtăm. Dacă ne-a fost hărăzită încuvântarea, ca să folosesc acest atât sugestiv şi de plin de sens substantiv creat de poetul Valeriu Anania, pe numele său de scriitor: «Sunt om ca voi, dar om încuvântat». Sunt în lăuntrul cuvântului, acolo unde străluceşte focul sacru, pe care vi-l dezvălui şi vi-l restitui vouă, semenilor mei, nu ca furt prometeic, ci ca dar al dumnezeirii. Fiindcă eu, poetul, «puterile cuvântului le ştiu». Puterile cuvântului: puterea transcendentă a Logosului, Verbul făcător de lume, dar şi puterea cuvântului omenesc în împărăteasca lui haină poetică. Puterea irenică a cuvântului care poartă în el rugăciunea inimii şi, prin expresivitatea metaforei, deschide poarta către lumina înţelegerii adevărurilor liturgice.

„Cuvintele au suflet, iar cu ele ar trebui să ne purtăm aşa cum îngerii se poartă cu Maica Domnului”. Căci sunt cuvintele care ne aduc sau ne duc spre adevărul şi salvarea fiinţei noastre. Cuvintele care vin din infinitatea „tăcerii” dintâi, a tăcerii vorbitoare, din universul nesfârşit şi niciodată perceput pe de-a-ntregul, în care ele se zămislesc din Cuvânt, pentru a zămisli la rândul lor, pentru a participa la necontenita facere a lumii: „Cum din eres vin suflete la prag/ destin s-apuce-n trupul cel mai drag,/ cuvintele din veac rătăcitoare/ stau gata de-ntrupare/ şi-n strunga nopţii mele vin pe lume/ doar grelele de nupţial vesmânt,/ necuvântând purcese din Cuvânt/ şi devenite nume./ E-atâta lume nefăcută nume/ şi’n cer atâta rai de ne’mpliniri,/ că toate-aici îmi par înmuguriri/ genezelor postume”.

Bartolomeu Anania a fost şi a rămas poet în tot ceea ce i-a fost hărăzit de destin.

În dramatica lui existenţă, baladescă şi lirică în acelaşi timp.

În misiunea ecleziastică de păstor dăruit, de luminător, desluşitor al cuvântului sfânt şi propovăduitor inspirat al adevărurilor biblice, prin arta unui discurs de o claritate atică în înţelesurile sale luminate de un limbaj accesibil tuturor, fără însă a-şi declina vreo clipă frumuseţea expresivă: - „În acest timp, femeile mironosiţe veniseră la mormânt, îl văzuseră gol, aflaseră de la înger că Iisus a înviat şi se duseseră în fugă spre cetatea Ierusalimului să le dea de veste apostolilor. Domnul le-a ieşit înainte pe cale şi le-a salutat prin cuvântul: «Bucuraţi-vă!». Nu încape îndoială că salutarea a fost însoţită de ridicarea şi deschiderea braţelor, mâinile acelea pe care femeile le văzuseră pironite pe cruce şi pe care acum, purtându-şi încă rănile, se adiau în limpezimea dimineţii. Era ca şi cum o pasăre şi-ar fi strâns aripile’n cuib odată cu amurgul, pentru ca să le deschidă iarăşi în văzduhul zorilor”. Ce viziune înalt poetică, ce împărăţire de limbaj e aici! Fiindcă limbajul predicilor sale era golit de orice ariditate canonică, plastic, adus la înţelegerea spirituală şi lingvistică a contemporaneităţii, fără a pierde însă nimic din farmecul povestirii biblice, din poetica intrinsecă a Cărţii Sfinte, pe care a tradus-o măiestru.

În teatrul său, care valorifică zona marilor mituri, atât de bogată în interferenţe cu sacrul, o dramaturgie a arheilor, a paradigmelor esenţiale, în care s-a slujit pe deplin de valorile superioare ale metaforei şi versului: „Aşa cum o minune nu se cere explicată, ci crezută, tot astfel o metaforă nu se cere pusă în eprubetă ci, pur şi simplu degustată”.

În poezia sa de un lirism consonant cu modernismul interbelic de la care se reclamă. Căci trebuie spus de la bun început că, personalitate eminentă a spiritualităţii creştin-ortodoxe fiind, la Valeriu Anania, ca şi la alţi mari scriitori români, „spiritualul şi religiosul nu tind să surclaseze esteticul în literatura sa”, cum remarca criticul Petru Poantă. Limbajul lui „imaginativ şi dens” se înscrie în paradigma marilor poeţi mistici: valoarea poeziei lor nu este dată de valoarea mesajului transcendent indus, ci de forţa metaforei ca purtătoare de expresivitate ontică, nu de intensitatea trăirii mistice, ci de intensitatea transcendenţei expresive a limbajului.

Şi nici nu se putea să fie altfel, căci revenind în temeiul zicerii pomenite a scriitorului belgian, Bartolomeu Anania a fost în toate ale sale Poet. Adică aflat în rama paradigmatică a supremei umanităţi. Fiindcă, nu-i aşa?, „în chip poetic locuieşte omul pe-acest pământ”, cum zicea Hölderlin. Numai că uneori omul n-o ştie, n-o înţelege. „Trăim ce-nţelegem” e ultima replică din admirabila piesă a lui Valeriu Anania Meşterul Manole şi ar putea fi mesajul major nu numai al operei sale literare.