--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2016, nr. 3 (311), an XXVII (serie nouă)
Historia
--- pagina: 12

Organizare bisericească superioară la Cluj, pe baze vechi şi sigure

de Acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop

[*]

Îmi face o mare bucurie să pot vorbi despre o ctitorie extraordinară, ale cărei baze s-au pus, după marea Unire, aici la Cluj, în vremuri dificile.

Am să vorbesc despre două lucruri. Un pic despre împrejurările istorice în care s-a făcut Episcopia, în care s-a refăcut Episcopia și, în al doilea rând, despre tradiția acestei refaceri, care vine dintr-un trecut destul de îndepărtat.

În primul rând, în privința împrejurărilor în care Episcopul Nicolae Ivan a reușit, în vremuri tulburi, să reașeze bazele acestei Episcopii la Cluj, ştiți că planurile erau dinainte de Unire, dar ele nu s-au putut pune în practică. Dar să nu credeți că în anii 1918-1921 a fost mai simplu. E adevărat, Unirea era realizată faptic, dar abia în ‘20 s-a aprobat din punct de vedere internațional, la Conferința Păcii de la Paris. Până în iunie, 20, când s-a semnat faimosul tratat de la Trianon, multe minți rătăcite credeau că se vor putea întoarce lucrurile.

Şi înainte de Unire, dar şi după Marea Unire, mulți intelectuali, de o anumită sorginte, de o anumită formație, susțineau că “nu există încredere în forţa organizatorică a românilor”, că nu vor putea administra această frumoasă provincie numită Transilvania şi că totul va deveni în câţiva ani un fiasco, încât ţările civilizate, care erau la apus de Transilvania să poată veni să repună forţa lor civilizatorie în funcţiune aici. S-a spus că românii n-au cultul instituţiilor şi că nu vor putea organiza instituţii.

Or, s-a văzut - mai puţin în 1918, căci Unirea s-a făcut la 1 decembrie - din 1919-1920, salba de instituţii care s-au creat aici în formă şi organizare românească, începând cu organizarea Biserici. Biserica noastră înainte de 1918 n-a fost una receptă, ci i s-a permis să funcţioneze, după cum ştiţi, sute de ani, dar n-a fost o Biserică oficializată şi oficială. Apoi, şcoala în general a fost organizată. O mare realizare a fost Universitatea, despre care, iarăşi, s-a spus că nu va putea funcţiona pentru că românii n-au dascălii potriviţi ca să menţină Universitatea la nivelul la care o adusese stăpânirea austro-ungară între 1872 şi 1918. S-a spus că nu vor putea funcţiona clinicile, că românii n-au medici, că Biblioteca Centrală Universitară nu va avea vad şi că nu va merge nimeni să citească, că muzeele se vor părăgini şi institutele de cercetare vor decădea. Iar până la urmă, în câţiva ani, când s-au sărbătorit 10 ani de la Marea Unire, în 1928, s-a văzut că o salbă de instituţii româneşti luase locul celorlalte şi că aceste instituţii, unele, funcţionau mai bine decât cele vechi.

Între ele se afla şi acest aşezământ, cu Episcopia, cu Facultatea de Teologie - Academia Teologică, cu tot sistemul de învăţământ teologic pus la punct în această Capitală a Transilvaniei. Şi rolul acesta i se datorează în mare măsură, în cea mai mare măsură, spiritului creştin şi spiritului organizatoric pe care l-a avut Episcopul Nicolae Ivan, de fericită pomenire.

În al doilea rând, vreau să vă spun că şi Episcopul, şi cei care l-au înconjurat atunci ştiau că la Cluj se face o organizare bisericească superioară pe baze vechi şi sigure, mai vechi decât foarte multe părţi ale Transilvaniei. Ba aş îndrăzni să spun că, în Transilvania propriu-zis, adică cea din interiorul arcului carpatic, numai Alba Iulia reuşea să întreacă prin vechime printr-o pomenire de ierarh, care este de pe la 1376-1377, însemnată şi astăzi în pictura Mănăstirii de la Râmeţ, în bisericuţa veche, unde este pomenit un Arhiepiscop, Ghelasie, nesigur din punct de vedere istoric, dar real. El există, a existat şi este Sfânt. Nu suntem siguri dacă reşedinţa a fost la Râmeţ.

Pe când la Cluj, peste nu multă vreme - cam o sută de ani - este pomenit un ierarh statornic. Veţi zice: “Nu la Cluj, ci la Feleac”. Dar Feleacul era Cluj. Feleacul era în hotarul Clujului, administrat de clujeni, şi era satul românesc menit să găzduiască o organizare românească în condiţiile în care oraşul nu putea permite acest lucru. Organizare bisericească în oraşele noastre nu s-a permis în timpul evului mediu şi al epocii moderne până la 1918. Vă amintesc numai şirul de ierarhi care l-au precedat pe ierarhul Nicolae Ivan, şi care sunt, cum ştiţi: Daniil, pomenit la 1481-1482 - menţionăm ambii ani deoarece era în funcţie anul bizantin şi nu ştim dacă era înainte de 1 septembrie sau după, căci după această dată e alt an -, pe urmă a fost kyr Marcu, probabil un grec din mediile athonite, după aceea a fost Anastasie, care figurează cu titlul de Vad şi de Feleac, apoi a fost Episcopul Petru, care are o mare importanţă pentru că, în înfiinţarea Episcopiei noastre, de aici, de la Cluj, de la Feleac, au avut un rol important ambele ţări româneşti din afara arcului carpatic.

Lumea zice că atunci nu erau sentimente româneşti. Cel mai important rol l-a avut Mitropolia Moldovei de la Suceava datorită spiritului vizionar al domnului Ştefan cel Mare, astăzi Sfânt în calendar, care a înţeles că românii de aici au nevoie de oblăduire spirituală mai mult decât alţii fiindcă sunt ai nimănui, părăsiţi într-un stat cu misiune catolică, care urmărea să catolicizeze populaţia întregului regat. Şi atunci, el, profitând şi de raporturile pe care le avea cu regele de viţă românească numit Matia sau Matei Corvin, a întemeiat aici Episcopie. Iar vistiernicul Isaac, 1498, a făcut frumoasa ferecătură, cum ştiţi, care a dispărut între timp - a văzut-o Nicolae Iorga. Era ferecătura la un Tetraevangheliar, care rămâne ca model al culturii superioare care s-a făcut aici, la Feleac.

Unii din aceşti ierarhi pe care i-am pomenit apar cu titlul de Episcop, alţii de Arhiepiscop (în documente latine), şi alţii de Mitropolit (în documente răsăritene). De aceea spunem că nu numai Episcopia şi Arhiepiscopia îşi au rădăcinile atunci, dar şi Mitropolia noastră îşi are rădăcinile în jurul anilor 1500. Ştiţi că în documente latine nu s-a mai folosit titlul de Mitropolit, ci cel de Arhiepiscop echivala cumva acest rang răsăritean, deşi, din punct de vedere canonic, noi ştim că, răsăritean, nu e corect.

Dar Petru a fost hirotonit în Ţara Românească, nu în Moldova. Deci, iată că legăturile cu ambele ţări româneşti şi cu ambele capitale, şi cu Suceava, şi cu Târgovişte, au continuat sub aproape toţi ierarhii. Sigur sub toţi, dar nu ştim noi decât câteva episoade, că atâta ne-a fost dat să moştenim prin sursele istorice păstrate.

Iată, deci, că în împrejurări rele şi vitrege, de la începutul secolului XX, a fost înfiinţată Episcopia noastră pe temeiurile istorice foarte puternice, cu o justificare canonică extraordinar de importantă, pe care cei de la 1918-1921 au înţeles-o şi au practicat-o, dovedind că în Capitala tradiţională a Transilvaniei neromâneşti pot funcţiona instituţii româneşti la fel de valoroase şi trainice precum toate instituţiile acestei Europe, pe care puţini o mai înţeleg şi, şi mai puţini, ştiu că se trage din clasicismul greco-latin şi din creştinism, şi că aceste rădăcini trebuie continuate de noi mai înainte. Episcopul pomenit astăzi, de fericită amintire, a înţeles şi a făcut o mare lucrare.



[*] Alocuţiune rostită liber în cadrul manifestării de comemorare a Episcopului Nicolae Ivan, în data de 8 februarie 2016, cu prilejul aniversării a 80 de ani de la mutarea sa la cele veşnice, organizată în sala Nicolae Ivan din Piaţa Avram Iancu nr. 18, Cluj-Napoca, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei..