'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Ce nevoie avem noi de Biserică? De ce să mergem la Biserică şi să ne implicăm în viaţa Liturgică? De ce, în primul rând, să ne punem această întrebare? La noi nu e război, de mâncare gem rafturile, acum, că a venit vara, terasele sunt pline-ochi şi mai avem şi festivaluri! În plus, avem tot mai multe medicamente şi ne încredem în cercetările din domeniu, aşteptând ca ştiinţa să avanseze încât să ne scape de boli şi, dacă s-ar putea, şi de moartea trupului. Avem, adică, din plin, această viaţă a simţurilor concrete, care ne preocupă aproape exclusiv, în funcţie de care ne definim şi în care credem mai mult decât în orice altceva.

Încredinţarea noastră exclusivă în cele senzoriale, care ne par evidente, ne orbeşte sufleteşte. Dar de ce nu am crede celor percepute de simţuri, de ce nu ne-am fundamenta alegerile şi comportamentul pe acestea? Argumente există din belşug: pentru că toate cele lumeşti sunt trecătoare, pentru că sunt stricăcioase, pentru că se transformă mereu (este suficient să ne gândim cum se transformă apa în vapori şi în gheaţă, cum se transformă copacii de-a lungul anotimpurilor sau trupul omenesc de la naştere la moarte), pentru că ne scapă mereu printre degete, nu rămân cu noi. Pentru că înşişi cei care se definesc prin prisma trupului îşi dau seama repede că acesta se urâţeşte, îmbătrâneşte, se schimbă. Tocmai de aceea încearcă să rezolve aceste neajunsuri înlocuind slăbiciunile şi imperfecţiunile trupului cu lucruri artificiale, mărturisind astfel fără să vrea că identitatea pe care şi-o construiesc în funcţie de trup este una falsă, depinzând de lucruri exterioare, asupra cărora nu pot avea controlul. Dar mai ales ne dăm seama că nu ne putem fundamenta viaţa în cele ale acestei lumi pentru că încercarea de a ne odihni numai în ele este întotdeauna ratată, nu satură, lasă în urmă gustul neîmplinirii şi de aceea se cere mereu reînnoită, dovedind lipsa de consistenţă a celor râvnite de noi. Acesta este, de altfel, modul în care acţionează patima. Dar oricâte argumente concrete s-ar aduce, şi dacă ar învia un om din morţi, ne spune Mântuitorul în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, cine nu va vrea să creadă nu va crede: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi (Luca 16: 31). Pentru că la mijloc nu e o înfruntare numai între dovezi şi explicaţii logice, ci e mai ales o luptă cu duhurile răutăţii: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, 6: 12). Iar în lupta duhovnicească nu argumentele minţii şi dovezile concrete cântăresc cel mai mult, ci alegerile noastre fiinţiale.

Dacă rămânem la acest stadiu, al celor care se încred doar celor văzute, suntem contemporani duhovniceşte cu cei ce trăiau pe vremea lui Noe, suntem dintre aceia despre care Dumnezeu a zis: Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup [...](Facerea, 6: 3). Îndestulaţi cu o viaţă tihnită, aceştia vor fi văzut în eforturile lui Noe de a construi o corabie uriaşă preocuparea cuiva ieşit din minţi. Cei ce vor urma peste veacuri pe calea lui Noe nu trebuie să se mire sau să se aştepte să fie priviţi altfel de cei ce aleg doar viaţa trupului.

Ceasul adevărului vine însă odată cu potopul. Dacă Dumnezeu a făgăduit că nu va mai aduce un potop în care să se piardă toată suflarea şi credincios este El, totuşi nu a spus că nu va avea fiecare de înfruntat în viaţa sa furtuni şi tulburări. Viaţa fiecăruia se zbuciumă de potopul personal. Potopul vine în viaţa noastră, din vreme în vreme, în diverse forme. Potopul cel mare este moartea. Dacă ne-am definit prin viaţa trupului exclusiv, când aceasta se va lua de la noi vom fi foarte surprinşi şi cu totul nepregătiţi.

Cum vom putea scăpa din potop? Dreptul Noe ne-a arătat calea. Nu a rămas în cele lumeşti, a lăsat o viaţă confortabilă şi încrederea în cele văzute şi simţite, urmând şi încredinţându-se Poruncii lui Dumnezeu. Nici nu a rămas în propriul său cort, să aducă de acolo după mintea lui cinste lui Dumnezeu. Scăparea a fost numai în corabia poruncită de Dumnezeu. Pe care El însuşi o închide de năvala apelor şi o cârmuieşte peste învolburarea lor, până la sfârşitul veacurilor. Ce l-a făcut pe Noe să asculte mai degrabă glasul lui Dumnezeu decât să îşi ameţească mintea şi conştiinţa cu toate plăcerile nelegiuite din vremea sa? Probabil că Noe se cunoştea pe sine, avea luciditatea de a-şi cunoaşte limitele.

O dată, discutând cu un Părinte, i-am spus că îmi este foarte greu să mă rog din toată inima. „Da, pentru că Dumnezeu te poartă pe braţe, ai un acoperiş deasupra capului, ai serviciu, nu suferi de boli grele şi ai ce mânca. Dacă ţi s-ar lua acestea, să vezi ce te-ai mai ruga!”, mi-a răspuns dânsul. Părintele avea dreptate. Confortul ne pune mult în pericol trezvia. Ca să putem intra în corabie, trebuie să ne cunoaştem puţinătatea. Părăsind confortul pentru a construi corabia poruncită, avem şansa de a ne descoperi pe noi înşine.