--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2016, nr. 3 (311), an XXVII (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 14

Lumea ca Biserică

de Dumitru Fişcu

Priveam într-o vară cerul plin de stele, împreună cu un prieten mai ciudat, şi el îmi spunea că se simte privit, până în adâncul sufletului, de miliarde de ochi scânteietori. De parcă bolta înstelată n-ar fi altceva decât heruvimii aceia, cu ochi mulţi şi sabie de foc rotitoare, care au fost puşi să păzească Raiul. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii (Facerea 3, 24). În faţa cerului înstelat el se simţea izgonit de acasă şi cuprins de un sentiment difuz de vinovăţie, ce îl făcea să se ascundă.

Altădată priveam asfinţitul, împreună cu o persoană foarte dragă, şi mi se părea că lumina se curbează în jurul ei, ca o şuviţă de păr în jurul urechii. Lumea întreagă se poate umple de prezenţa unei persoane, devenind ca o haină a ei. Iar dacă acea persoană dispare, tot universul devine un giulgiu, apusul – un prohod cosmic, iar soarele – o rană ce supurează în nori. Aşa cum sângele amestecat cu puroi s-ar îmbiba în bucăţi de vată sfâşiată. Şi rana aceasta e dincolo – în cer, şi, în acelaşi timp, dincoace – în inimă.

Părintele Rafail Noica amintea de un cuvânt enigmatic al Arhimandritul Sofronie, care spunea că realitatea are o mulţime de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana – principiul ipostatic.

Întreaga lume e făcută printr-o Persoană, şi din această Persoană iradiază toată lumina ei spirituală. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1: 3-5). Lumea învăluie şi dezvăluie, în acelaşi timp, prezenţa acestei Persoane. La fel cum o haină acoperă şi descoperă, în acelaşi timp, trupul. La fel cum mişcările subtile ale feţei acoperă şi descoperă, simultan, sufletul. Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină (Psalmul 103: 2). Dar această prezenţă personală iubitoare se revelează dincolo de lume, doar dacă se descoperă, simultan, dincoace de lume – în inimă. Când am început să mă rog cu inima, scrie pelerinul rus, tot ce mă înconjura mi se arăta într-un chip fermecător: pomii, pământul, văzduhul, lumea, toate parcă îmi vorbeau, zicând că ele pentru om există, mărturisind dragostea lui Dumnezeu faţă de om; am înţeles că toate se roagă, că dau slavă lui Dumnezeu. Lumea devine Biserică în ochii celui ce şi-a făcut inima o biserică în care mintea se roagă.

Această viziune asupra lumii anticipează starea ei finală, în care Persoana Domnului Iisus Hristos va copleşi toate cu lumina Ei, transformând tot cosmosul în Biserică. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, şi făclia ei este Mielul (Apocalipsa 21, 22-23). Lumina veacului viitor este o lumină personală, asemenea luminii ochilor cuiva, care te-a iubit cel mai mult în viaţă. Şi dacă tu ai iubit această Persoană – în care sunt cuprinse toate celelalte, căci toţi suntem ca nişte gânduri ale Ei din veşnicie, care încearcă să se împlinească în timp – nu poate fi fericire mai mare ca în acea reîntâlnire. Iar dacă ai rănit această dragoste, privirea Ei va fi insuportabilă, ca un incendiu care cuprinde totul în jur, de care nu poţi decât să te ascunzi întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).