'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Câteva glose despre două texte de mare frumuseţe din volumul de teatru inedit al lui Valeriu Anania, apărut recent la Editura Şcoala Ardeleană (2015), care abordează problema fundamentală a poziţionării noastre ontologice: „Unde-i omul”? Răspunde Drumur, în piesa cu acelaşi titlu: „Este unde nu e / Şi nu e unde este”. Tradus: omul este o realitate a lutului, dar un vis al cerului. Ceva „ce nu se adună doar cu el în sine”! Un subiect, în aparenţă, simplu. Tânăra Elmira, ca chip de humă a fiinţei, moare, biologic vorbind, în urma unei simple operaţii, dar salvată „pe-un fior de rugăciune” şi, duhovniceşte, din moment ce poezia este „fiica legitimă a credinţei”, înviată nu în gloria clipei, ci în aceea a veşniciei. E luată din moarte, spus altfel, şi pusă în cântec (sub numele de Fulga), mutată în eternitate prin actul creaţiei, în decorul de mister al „durerii facerii dintâi”. Într-o răzmeriţă a libertăţii, dramaturgul îşi revelează asemănarea cu Dumnezeu: se face pe sine stăpân al haosului, apoi al luminii, năruie stihiile, ucide lacrima gândului de moarte şi se face începător de oameni şi de vremi. Drumul în lume al omului este o pribegie a inimii. Dar Fulga este o ipoteză metafizică, ea nu consfinţeşte căderea omului în lume, ci eliberarea lui de „cătuşa pământului”. Prin ea şi prin iubirile ei, prin nunţile ei imposibile se pun doar întrebări: cine ne scapă de „otrava singurătăţii”, cine ne dezleagă duhul de ţărână şi cine ne ajută „să despicăm înaltul”? Cine ne arată cerul „îndrăgostit de tină” (Sburătorul îndrăgostit din piesă se numeşte Celestin!) şi cine ne eliberează de tina suspinând după năluca cerului? În finalul piesei, nunta / moartea Fulgăi şi a lui Celestin rămâne, mistic, nunta „durerilor pe cruce”, pe crucea iubirii, a omului preschimbat în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu (mirele) locuind în iubirea celuilalt. Ultima propoziţie a tragediei spune totul: „Precum în cer aşa şi pe pământ”. Omul se prea poate să fie pământului o umbră, dar orice umbră este un vis al luminii. Prin urmare, singura şansă a vieţii de a îmbrăţişa veşnicia, să nu ne amăgim, va fi lumina morţii.

*

Al doilea text memorabil al volumului, Cântecul cerbului. Oratoriu mioritic în trei ceasuri şi o veşnicie, beneficiază de o introducere explicativă a autorului intitulată Temeiuri filosofice. Încerc să le rezum în câteva cuvinte. Piesa este o meditaţie pornind de la simbolul Cerbului din psalmul 41: „În ce chip tânjeşte Cerbul după izvoarele apelor, aşa tânjeşte sufletul meu după tine, Dumnezeule”. În carte, animalul este prototip al morţii „din perspectivă istorică”. Dar moartea, orice moarte e înglobată într-o umanitate ce i-a precedat: „este existenţă şi o non-existenţă, un fapt de participare şi de non-participare la istorie”. În urma noastră e un imens cimitir, înaintea noastră e o imensă istorie. Omul prezent este „rezumatul întregii existenţe de până la el” (umanitatea antecedentă), efortul generaţiilor către plenitudinea „omenirii postcedente”. Omul prezent este „depozitarul unui summum de viaţă creatoare” care participă la istorie prin actul creator al subiectului. Prin urmare, orice creaţie „este continuitatea expresă a lumii antecedente, trecerea non-existenţei în existenţă (şi) convertirea morţii la viaţă”. Cerbul reprezintă umanitatea antecedentă „în ipostaza ei de realitate exterioară, de moarte”, care face, totuşi, parte din „universul interior al subiectului, în Oratoriu, al Mirelui, cel care uneşte moartea cu lumina şi mormântul cu învierea. Insul omenesc aspiră spre ipostaza viaţă, având în urma lui ipostaza moarte (mormântul perpetuu), de la care dobândeşte potenţele creatoare şi, prin ele, implicit elementul tragic al vieţii lui. Tragedia omului stă în afirmarea morţii (a existenţei antecedente) ca sursă a potenţei creatoare. Biruinţa morţii e deschiderea drumului spre existenţa postcedentă a participării omului la istorie şi cultură. Moartea e un triumf la nivel biologic, obsesia creatoare, cântecul sunt o expresie şi un triumf al spiritului. Cerbul – simbol al morţii – veghează etern cu ochii închişi, dar „între coarnele lui, pe un pat de mătase şi lumină”, în unele reprezentări iconografice, tronează în veci nemuritorul Mire (sub forma leagănului sau a crucii). Iar Mirele, cum ştim, este cel care cheamă de-a pururi la sine lumea pierdută.