--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Aprilie 2016, nr. 4 (312), an XXVII (serie nouă)
Theologica
--- pagina: 6

Sfinţii nebuni întru Hristos. Tipologia unei vieţi kenotice

de Dr. Cătălin Pălimaru

Biserica, aşezământ al harului şi arenă a desăvârşirii, e spaţiul sfinţirii omului, al unirii cu Hristos, paleta ei hagiografică uimind însă prin diversitate. Pleiada de sfinţi – jucând pentru poporul credincios rolul de etalon – adevereşte varietatea harismelor în Biserică, în conformitate cu particularităţile naturii umane. Există totuşi o categorie de sfinţi care contrariază prin ineditul ei, neinspirând în masse vreun imbold de imitare tocmai pentru că tipologia ei sfidează simţul comun şi aspectul raţional al omului. Sunt nebunii întru Hristos, oameni caracterizaţi de un nonconformism social absolut.

Genul lor de asceză poartă incontestabil amprenta Duhului Sfânt, chiar dacă pentru păturile largi treceau drept oameni lipsiţi de minte. Manifestările nu au nimic patologic. Doar mimând nebunia (fapt cunoscut doar de vreun duhovnic), ei sfidează intenţionat rânduielile acestei lumi şi aspiră la o altă înţelepciune, de neînţeles pentru cei lipsiţi de credinţă, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât nebunia lor” (1 Co 1, 19). Acelaşi apostol subliniază radicalismul vieţii în Hristos, în sine ireconciliabilă cu duhul acestui veac şi, de aceea, dispreţuită până la martiriu. „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos… Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (1 Co 4, 10-13). Hristos însuşi a spart tiparele acestei lumi, scandalizând şi provocând adversitate, dusă până la patimă şi moarte pe Cruce. Pentru că a contrazis formalismul religios şi mentalitatea îngustă a epocii, a fost hulit şi dispreţuit. O ipostază kenotică, asumată ulterior de sfinţi, în mod absolut de sfinţii nebuni întru Hristos. Pe acest Hristos L-au vestit în lume apostolii. „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală; pentru neamuri, nebunie” (1 Co 1, 18).

Contextul istoric al veacurilor primare favoriza o trăire maximală şi eshatologică a creştinismului, iar când acesta devine religie de stat şi îmbracă haina conformismului, idealul acestei trăiri îl vor asuma monahii prin abandonarea lumii şi fuga în pustie. Când însă şi monahismul se instituţionalizează excesiv şi, prin anchilozare spirituală, pierde vocaţia preocupării pentru realităţile ultime, în lume îşi vor face apariţia nebunii întru Hristos, personaje excentrice şi necatalogabile, care sfidează orice formă de conformism. „Sfinţenia ascunsă a nebunului este o reacţie împotriva sfinţeniei prea oficiale a ascetului, a cărui virtute recunoscută face din el un om de onoare” („L`Homme sans honneur ou le saint scandaleux”, în Annales E.S.C. 4/1990, p. 930, apud T. Baconsky, Râsul patriarhilor, Anastasia, 1996, p. 350). Antagonismul celor două feluri de înţelepciuni e surprins din nou de Sfântul Apostol Pavel: „Dacă i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept” (1 Co 3, 18).

Prin „nebunia” afişată, aceşti sfinţi proclamau un protest la adresa contemporanilor lor. Suficienţa unei etici convenţionale, falsul confort spiritual în care se aşeza societatea, părutul creştinism manifestat de concitadini, „îmburghezirea spirituală” despre care vorbea Olivier Clement, toate acestea nu erau decât semnele unei maladii înfierate de nebunii întru Hristos. Aceştia aveau capacitatea de a observa aplecarea oamenilor spre interese pământeşti, dublată de o împuţinare a dragostei pentru aproapele, cu atât mai mult cu cât acesta lua chipul unei arătări hâde. Credincioşii au fost mereu ispitiţi de un creştinism aseptic, confortabil şi cât mai puţin solicitant. Printr-un cuvânt sau o purtare neobişnuită aceşti „nebuni” scandalizau; de fapt, trezeau la realitate prin gesturi şi prin rostirea unor adevăruri usturătoare (Ioan Kovalevsky), prin „răsturnarea pseudo-valorilor” şi „denunţarea monstruoasei înţelepciuni a lumii” (Michel Evdokimov, Pelerini ruşi şi vagabonzi mistici, Pandora, 1999, p. 60).

Aici se întrevede vocaţia lor profetică. Dispreţuind lauda şi aprecierea oamenilor, luând calea Crucii şi privându-se de bucuriile lumii, dobândeau o mare libertate interioară şi dreptul de a proclama adevărul. Îl mărturiseau cu îndrăzneală chiar în faţa mai marilor vremii, nu de puţine ori înduplecându-i. Dar şi oamenii de rând erau pătrunşi la inimă de cuvintele lor „nebuneşti”, iar cei credincioşi îi cinsteau cu mare evlavie.

Costul acestei libertăţi era plătit de aceşti „nebuni” cu o viaţă plină de privaţiuni. Neavând ce mânca, unde dormi, trăiau din mila publică. La vreo proprietate renunţaseră de mult. „Trăiau fără casă, fără haine, printre câinii fără stăpân, pe grămezile de gunoaie. Uneori ajungeau printre prostituate, hoţi, vagabonzi”, dar „noaptea se rugau, posteau, aveau viziuni” (Cătălina Velculescu, Nebuni întru Hristos, Paideia, 2007, pp. 10-11). Acest tratament social pentru ei însemna o formă de asceză, deşi dificilă, însă suferinţa lor era grea nu atât din această perspectivă. Grozăvia crucii lor era determinată de felul în care îşi goliseră sinele (simulând nebunia, renunţaseră, prin urmare, la cea mai de preţ podoabă a omului – raţiunea, şi, de aici, la orice demnitate), dar mai ales de felul în care se raportau la ei ceilalţi: fiinţe asociale, erau sortite mereu singurătăţii; purtau „stigmatul colectivităţii” (T. Baconsky), erau batjocoriţi, huliţi şi expuşi mereu unui martiriu al deriziunii – un parcurs spiritual realmente kenotic.

Nebunul întru Hristos (salós) e întâlnit destul de rar în creştinismul bizantin, începând cu secolele V-VI (primul monah salós consemnat în Sinaxar e Simeon din Emesa, deşi Istoria lausiacă o aminteşte, înainte de anul 400, pe Isidora din împrejurimile Tabennisiei; în secolul X, la Constantinopol, se bucură de notorietate Andrei Salós), însă fenomenul ia amploare spectaculos după secolul XIII în Rusia medievală, sfinţi de acest gen (yurodivy) marcând spiritualitatea rusă până în contemporaneitate. Calendarul Bisericii ruse numără zeci de sfinţi de felul acesta, ceea ce arată o compatibilitate între această harismă şi etosul poporului rus, predispus uşor spre extreme. Fenomenul devenise la un moment dat aşa de răspândit în secolul XVIII încât ţarul Petru cel Mare, suspectând impostura unor „bizari profeţi populari”, dispune, în 1732, înregimentarea acestora în mănăstiri (cf. Tomáš Špidlík, I grandi mistici russi, Città Nuova, Roma 1987, p. 145).

Existenţa acestor sfinţi rămâne o provocare pentru orice timp, spre a vedea în ce măsură, în dosul aparenţelor, putem descoperi omul şi, prin el, pe Hristos.