--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Aprilie 2016, nr. 4 (312), an XXVII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 7

Ene Braniște, Istoria arhitecturii bisericești la români, ediție îngrijită de IPS Laurențiu Streza și Ciprian-Ioan Streza, Editura Andreiana, Sibiu, 2015, 267 p.



de Mircea-Gheorghe Abrudan

După căderea comunismului în decembrie 1989 și descătușarea Bisericii din chingile regimului opresiv ateu, una din dimensiunile prezenței vizibile a Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească a fost fără-ndoială cea edilitară prin activitatea intensă de construire a unor lăcașuri de cult noi care să răspundă nevoilor obștești ale credincioșilor, privați în timpul vechiului regim, mai ales în mediul urban, de spațiile liturgice necesare în care se celebrează viața eclesială. Ritmul intensiv și numărul record al bisericilor construite în intervalul a douăzeci și cinci de ani este după toate probabilitățile fără precedent în istoria României. Și totuși, statisticile ne descoperă că doar între 5-8% din populația țării frecventează bisericile în fiecare duminică, mulțimile care se strâng de regulă la slujba Învierii și la marile sărbători arătând, în mod limpede, că raportat la numărul de credincioși, numărul locașurilor de cult este încă insuficient. Însă dincolo de această constatare de natură cantitativă, ceea ce cred că ar trebui cu adevărat să-i preocupe pe toți cei ce zidesc, renovează, rectitoresc sau repictează biserici este aspectul lor calitativ, exterior și interior, conform sau împotriva tradiției seculare a Bisericii Ortodoxe. Or, tocmai aici se află punctul nevralgic al capitolului referitor la subiectul activității edilitare a bisericii noastre în ultimele decenii. Din nefericire, prea mult kitsch s-a strecurat în construirea bisericilor atât în ceea ce privește arhitectura, cât și iconografia acestor locașuri, nu de puține ori nici una, nici alta fiind nu numai necorespunzătoare, ci de-a dreptul urâte și necanonice denotând o lipsă totală de inspirație din partea proiectanților, intervenții grobiene ale executanților și prost gust. Desigur, acestor constatări nefericite li se pot găsi explicații diferite și variate, una dintre cele posibile fiind cu siguranță lipsa unor cursuri universitare temeinice de arhitectură, artă și iconografie eclesială, bizantină și veche românească, în cadrul instituțiilor de învățământ teologic și nu numai, cursuri pe care preoții școliți după 1990 să le fi urmat în cadrul parcursului lor seminarial și universitar. Existența unor asemenea cursuri bine documentate înainte de 1989 este certificată de volumul de față care reprezintă suportul unui astfel de curs, predat studenților anului III de la Institutul de Teologie de Grad Universitar din București de către renumitul liturgist român Ene Braniște tocmai în deceniile dictaturii comuniste.

Păstrat până acum în manuscris, volumul „Istoria arhitecturii bisericești la români”, a fost publicat în colecția operelor pr. prof. dr. Ene Braniște, inițiată în urmă cu 3 ani de către unul din ucenicii autorului, IPS Mitropolit Laurențiu Streza, la Editura Andreiana din Sibiu. Tomul oferă o privire de ansamblu asupra evoluției arhitecturii noastre bisericești, din cele trei provincii istorice ale țării (Țara Românească, Moldova și Transilvania), studiată în diferitele ei direcții, stiluri și curente sau școli regionale, cu principalele lor monumente reprezentative, devenind, așadar, de acum înainte un instrument deosebit de valoros și necesar tuturor clericilor, arhitecților și iconarilor angrenați în șantierele ecleziastice. Lucrarea se deschide cu un „Cuvânt înainte” al editorului, succedat de introducerea autorului și are o structurată tripartrită, în funcție de următoarele trei epoci: sec. II-VII, în care sunt descrise basilicile paleo-creștine din Dobrogea și din restul țării; sec. VIII-XIII, care prezintă bisericile rupestre și cele de zid sau piatră din sec. XII-XIII; și sec. XIV-început de XIX, partea cea mai consistentă a cărții, care ilustrează de fapt toate monumentele mai de seamă ale arhitecturii noastre bisericești, ctitorite de voievozii și boierii români din Evul Mediu până în modernitate. Îmbogățit cu un număr de 108 figuri, ce reprezintă schițe și planuri ale celor mai importante edificii de cult prezentate, textul pr. Braniște relevă același stil didactic clar, bine structurat și sintetizat, care-i caracterizează cunoscutele manuale de liturgică. Chiar dacă a fost conceput acum mai bine de o jumătate de veac, iar expunerea este pe alocuri tributară discursului istoriografic din epoca comunistă, textul nu și-au pierdut vigoarea științifică, aparatul critic utilizat demonstrând, încă o dată, seriozitatea abordării academice a temelor și subiectelor care poartă semnătura ilustrului liturgist român. De aceea, îmi exprim speranța că apariția postumă a acestei istorii a arhitecturii bisericești la români nu numai că întregește portretul academic al regretatului liturgist, ci plinește un gol bibliografic în literatura noastră teologică, putând astfel să contribuie la corectarea anumitor derapaje înregistrate în peisajul edilitar bisericesc din țara noastră.