'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Orice izvor cu apă curată este o alinare, o stâmpărare pentru omul călător. În miezul zilei de vară, ostenit și flămând, se oprește, își trage sufletul, bea o gură de apă, își desface traista cu merinde să mănânce și din nou își alină setea. Așa își încheie mult așteptata sa masă și doritul său popas.

O astfel de fântână este o adevărată binefacere pentru omul călător. Dar, când izvorul cu apa lui limpede-curată mai are o altă semnificație, istorică, valoarea lui crește. Și când eroul, de care este legată fântâna, face parte din galeria luptătorilor de frunte ai poporului, emblemă a combatanților pentru drepturile sociale, se amplifică greutatea ei și primește numele personajului respectiv.

Pe lângă cele două atribute-însușiri, izvorul cu pricina a mai dobândit și o semnificație sentimentală.

Horea, când cobora de la Arada lui dragă ca să meargă la Viena, la împărat, sau în ținutul Sălajului pentru a-și onora angajamentele făcute și a construi case și biserici, venea pe la Apa Caldă, Beliș, cobora la Călățele pe valea Coca, și își continua drumul spre Călata. Aproape de biserică, din jos de drum, lângă vale există un izvor ce-și păstrează curățenia apei și astăzi, dar uitat.

Din sus de drum era o casă modestă, ca toate casele din vremea aceea, unde locuia familia Hicea, cu fiica lor Ilina-Ilenușa.

De fiecare dată când Horea poposea la izvorul cu pricina, Ilenușa cobora să ia apă, chiar și atunci când cofa din casă era plină, în dorința de a-l întâlni. După mai multe așteptări și întâlniri la fântâna din jos de drum, între cei doi s-a născut fiorul dragostei și o frumoasă idilă ce s-a concretizat în viitoarea căsnicie, iar fruct al acestei relații au fost cei doi feciori: Ioan și Luca.

În timp ce calul păștea pe marginea văii și în apropierea izvorului, Horea în popasurile sale prelungite, stătea la sfat cu bătrânii satului și cu preoții D. Popoviciu și Marian Gal, gândindu-se la întâlnirile ce urmau să aibă loc cu împăratul la Viena.

Legăturile lui Horea cu zona Călatei au dobândit astfel și alte valențe.

În perioada anilor 1770-1773 a lucrat ca jeler la Vânători, Ciucea, pe moşia contelui Gheorghe Banffy, unde Ilenușa avea un unchi. Oamenii de la poalele masivului Vlădeasa, ca și cei de pe Valea Almașului (județul Sălaj), pentru schimburi de produse sau aprovizionarea cu cereale, îmbrăcăminte și unelte agricole se întâlneau la cele două târguri mari “de țară” de la Huedin. Aici avea loc primăvara, în preajma Rusaliilor, târgul “coaselor”, când ţăranii se pregăteau pentru munca câmpului cumpărându-și și uneltele necesare sezonului. Coasele erau confecționate de țiganii din Almaș. Toamna, de ziua Sfintei Ecaterina - 25 noiembrie - avea loc al doilea târg de țară, numit al “pieilor”. La acest târg se aprovizionau pentru sezonul de iarnă, cumpărându-și materialele necesare sezonului rece.

Intenția lui Horea era ca, în toamna anului 1782, să coboare la Huedin pentru a lua legătura cu cei prezenți la târgul “peilor” și a-i mobiliza în vederea declanșării răscoalei și în aceste părți. Ideea nu a putut fi concretizată datorită faptului că autoritățile au aflat de acest lucru și au luat măsurile de prevenire.

Cauzele declanşării răscoalei se datorau faptului că iobagii, care constituiau majoritatea membrilor societății de atunci, aveau multe obligații față de nobil, de a achita “darea pământului”, “vama pământului”, “dările de Sângeorz”, “dările de Sânmihai”, “dările de Sânmărtin”, “dările de Crăciun”, “darea biciului”, “banu fumului”, “dijmele”, oi, porci, stupi, cânepă și altele. Din punct de vedere național erau lipsiți de drepturi, considerați tolerați din punct de vedere religios, după dezbinarea de la 1700, persecutați.

Atașamentul ţăranilor din zona Călatei față de Horea și ideile sale se concretizează și prin faptul că ei au refuzat să platească dările aferente autorităților: ”au luat cu de-a sila de la judele domnesc taxa; când acei iobagi au spus că ei nu mai plătesc niciodată taxa dominală“[1].

După înfrângerea Răscoalei, Ioan, fiul cel mare, căpitan de ceată a fost deportat în Banat, de unde revine, pentru ca apoi să fie din nou dus. Luca s-a retras la Maierii Sibiului unde a și decedat. Ilenușa, căutată de autorități prin zona Beiușului, fiind confundată cu zona Belișului, a declarat că de câțiva ani (şapte) nu mai sunt împreună.

Raportându-se la Iuliu Maniu, Petre Țuțea spunea că e bine că nu se cunoaște locul mormântului său, că spiritul său este peste tot în țară. Desigur, că făcea trimitere la faptul că el a fost una din figurile centrale ale politicii românești, care exprimă o formă autentică a democrației, care se așteptată să fie practicată și de noi.

Același lucru se poate spune și despre Horea, şi anume că este una din figurile cele mai importante a istoriei poporului nostru, care prin lupta și jertfa sa rămâne o emblemă dreptății și a echilibrului social.

Fără un echilibru social nu putem vorbi de o democrație autentică. Chiar dacă astăzi atât autentica democrație cât și spiritul de echilibru social trec printr-o vânzoleală continuă, trăim speranța că binele și adevărul trebuie să învingă prin noi și pentru noi, iar izvorul cu apa lui curată așteaptă un semn vizibil care să ne spună că și pe aici a trecut și poposit Horea.

---

[1] D. Prodan, Răscoala lui Horea, Volumul II, p. 174.