'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În anul 1989, atunci când s-a prăbuşit regimul comunist, Lucian Boia avea 45 de ani – atât cât trăise Vasile Pârvan – şi era lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Numele său nu trecuse dincolo de zidurile acestei instituţii, unde slujea din anul 1967, când fusese numit preparator, iar bibliografia îi era departe de a străluci prin vreun titlu. Şi aşa avea să rămână încă aproape un deceniu, până în anul 1997, când a publicat un volum mai degrabă eseistic decât istoriografic, intitulat „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, apărut la Editura Humanitas. Cartea a atras imediat atenţia, mai mult presei de scandal şi „publicului larg” decât specialiştilor, întrucât era întemeiată pe suspiciuni consternante şi pe o punere sub semnul întrebării a celor mai importante evenimente şi momente ale trecutului nostru naţional, pe care nu ezita să-l echivaleze cu tot atâtea mistificări. Reacţiile, pro şi contra, nu au întârziat să apară, îndeosebi la nivel publicistic. De atunci – aproape două decenii –, Lucian Boia şi-a reeditat cartea pomenită şi a imprimat peste o duzină de alte volume. Ceea ce frapează în paginile acestora este romanţarea facilă, neglijentă adesea, şi lacunele de cultură; inclusiv de cultură generală. Să luăm, de pildă, începutul capitolului din „Germanofilii”, consacrat Marthei Bibescu: „O femeie inteligentă, seducătoare, înzestrată cu talent literar şi beneficiind de o oarecare recunoaştere ca scriitoare de limbă franceză; mai presus de orice însă, de un snobism fără limite, combinat cu un gust pronunţat pentru intrigă şi cu dorinţa de a conta pe scena mondenă, literară şi politică a Europei. Născută Lahovari, o familie de aristocraţie mai recentă, căsătorită cu prinţul George Valentin Bibescu, a ţinut cu tot dinadinsul la această căsătorie, repede eşuată, tocmai fiindcă îi oferea statutul unei prinţese”[1].

În colegiile engleze menite fiilor de aristocraţi, atunci când erau admise prin excepţie vlăstare de origine socială inferioară, în dreptul numelor acestora se menţiona sine nobilitas, prescurtat sn. Aceasta este originea cuvântului snob. Aparţinând de două ori aristocraţiei – aşa cum ne asigură Lucian Boia –, prin naştere şi prin căsătorie, Martha Bibescu putea fi orice, numai snoabă nu. Snobi erau scriitori de geniu, precum Marcel Proust sau Mateiu I. Caragiale, care adorau să fie primiţi în cercurile nobiliare. Apoi, nu ştim de ce Lucian Boia consideră neamul Bibeştilor mai vechi decât cel al Mavrocordaţilor. Cât priveşte „o oarecare recunoaştere ca scriitoare de limbă franceză”, iată ce se poate citi în articolul despre Martha Bibescu din Dicţionarul General al Literaturii Române: „Întreprinde o călătorie prin Persia şi Turcia, iar impresiile le va publica, la îndemnul lui Maurice Barrès, într-un volum cu titlul Les Huit paradis (1908), care îi aduce un răsunător succes şi Premiul Academiei Franceze. Cartea a fost întâmpinată elogios de personalităţi marcante ale literaturii franceze, precum Marcel Proust, Anatole France, Remy de Gourmont, Jean Moréas ş.a.”[2].

Întorcând câteva pagini, se poate citi în acelaşi capitol: „În ziua următoare, 11 aprilie, Netzammer celebrează o liturghie funebră pentru sora Marthei”[3]. Stai şi te întrebi: ce-o fi aceea liturghie funebră?! Aşa ceva, vorba ţăranului evocat de Marin Preda, care a văzut la Grădina zoologică o girafă, nu există. Nici în Biserica Romano-Catolică – Netzammer era arhiepiscopul catolic al Bucureştilor –, nici în cea Ortodoxă. De altfel, domnul Boia stă rău şi cu marile sărbători creştine, de îndată ce scrie în acelaşi volum: „De ziua onomastică a lui Carp (30 iunie 1918)...”[4]. În realitate, sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel se prăznuieşte pe 29 iunie.

Am dat aceste exemple, extrase dintr-un singur volum al d-lui Lucian Boia, pentru a arăta că nu este nevoie să fii istoric spre a constata nivelul intelectual precar al unui autor care şi-a întemeiat o îndoielnică şi zgomotoasă notorietate pe revelarea unui lanţ de pretinse găuri negre în trecutul românilor. Nu suntem primii, nici ultimii furnizori de asemenea mostre de indolenţă culturală şi urechism. Era însă nevoie de intervenţia unui istoric cu autoritate şi – mai ales! – operă veritabilă care să analizeze volumul Istorie şi mit în conştiinţa românească.

Această sarcină şi-a asumat-o încă din anul 2002 profesorul academician Ioan-Aurel Pop prin lucrarea „Istoria, adevărul şi miturile”[5]. În anul 2014, cartea a fost reeditată[6], autorul adăugându-i în cheie de aggiornamento un lapidar şi consistent Cuvânt înainte. Demersul profesorului Ioan-Aurel Pop, întemeiat pe o metodă, fără să fie pedant, impune de la primele paragrafe, pentru că, într-adevăr: „Marii «recenzenţi» ai cărţii dlui Lucian Boia sunt politologii, criticii literari, filosofii, economiştii, oamenii politici, militanţii anticomunişti şi alţii, care, aproape la unison, s-au arătat entuziasmaţi de ceea ce au citit. (...) // În general, fie şi numai prin tăcerea lor, istoricii de meserie au respins cartea dlui Lucian Boia. Motivele sunt multiple şi destul de diferite. Majoritatea specialiştilor nu agreează acest gen de viziuni generalizatoare, fiind obişnuiţi să trateze punctual o epocă, o temă, o personalitate, cu metode consacrate şi cu scopul de a reface parţial, de a reconstrui trecutul, de a afla adevărul, în măsura în care acesta este accesibil. Or, cartea de faţă pledează împotriva unor astfel de abordări. Alţi specialişti au avut impresia că lucrarea nu spune practic nimic nou, că spiritul critic în cultura românească modernă a rostit mereu şi rosteşte periodic astfel de sentinţe purificatoare, igienizate şi că profesorul Lucian Boia nu face decât să forţeze uşi deschise, însă cu metode mai dure, iconoclaste, ireverenţioase la adresa celor mai mari istorici”[7].

Metoda abordării volumului publicat de Lucian Boia, care „crede că istoria este o succesiune de mituri”[8], este mărturisită de autor în preliminariile lucrării sale: „Am reluat pe scurt, la fiecare capitol şi subcapitol, ideile susţinute şi argumentate aduse în favoarea lor, spre a analiza pe larg valoarea fiecărui argument şi gradul de consistenţă al concluziilor reieşite”[9].

Prin demonstraţiile sale, profesorul Ioan-Aurel Pop arată că preopinentul său încearcă să rejudece trecutul cu măsurile – îndeosebi „europene” – ale prezentului. De aici şi frecvenţa ajunsă obsesie privitoare la „naţionalism” şi „autohtonism”, pentru care Lucian Boia nu ezită să-i mustre pe marii istorici români A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe I. Brătianu, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu... Academicianul clujean arată că profesorul Lucian Boia recurge la numele şi cărţile foarte multor neistorici. De altfel, îi acuză de „naţionalism”, „autohtonism” şi deprinderi încă şi mai „rele” pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica – cum de l-a uitat pe Horia Vintilă, autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil? –, care nu au produs niciun rând de istoriografie, şi alte nume aparţinând generaţiei interbelice... Observaţiile acestea, ca şi alte constatări formulate de Ioan-Aurel Pop, ne sugerează ceea ce orice lector cultivat putea intui: că Lucian Boia, cel puţin în volumul analizat, pare mai degrabă un eseist deghizat în istoric. Profesorul Ioan-Aurel Pop răsfoieşte, adesea cu umor subţire, o carte publicată de Lucian Boia în urmă cu patru decenii, intitulată „Evoluţia istoriografiei române”, unde istoricii traşi la răspundere în opul din 1997 – pomeniţi mai sus –, deopotrivă cu alţi intelectuali români sunt trataţi cu reverenţioasă admiraţie.

Profesorul Ioan-Aurel Pop este în polemica sa de o deosebită urbanitate, chiar şi atunci când citează afirmaţii care pe alţii i-ar inflama, purtând parafa lui Lucian Boia. Însă nu poate trece peste neadevăr şi rea-credinţă când acestea lovesc în istorici care nici măcar nu mai pot să se apere. „Şi mai gravă şi mai tendenţioasă – scrie Ioan-Aurel Pop – este implicarea în această discuţie a regretatului istoric şi lingvist, specialist în filologie clasică, tot clujean şi el, Ioan Iosif Russu (...). Aşa cum cei care l-au cunoscut pe Ion Horaţiu Crişan ştiu că el nu era un simplu instrument al PCR sau un politruc, ci un specialist, cei care l-au ştiut direct pe I.I. Russu – şi mai sunt încă destui, har Domnului! – pot depune mărturie că acesta din urmă a fost un savant de marcă, ce ar fi onorat fotoliul oricărei academii vestite din lume. (...) Iar pomenirea la câteva rânduri după numele lui I.I. Russu a numelui lui Iosif Constantin Drăgan (ICD), menită probabil să-i prostească pe necunoscători, este de-a dreptul o blasfemie”[10]. Nu este singura probă de cavalerism intelectual a acestui istoric cu simţul portretului – fie şi numai în evocarea lui Hadrian Daicoviciu – şi indenegabil talent epic.

Bună parte din intervenţiile lui Ioan-Aurel Pop, cu rectificările cuvenite, privind afirmaţiile lui Lucian Boia devin prelegeri pe teme complexe şi vaste precum statul naţional ori cele referitoare la etnogeneza poporului nostru (Vremea romanilor, Daci şi romani: o sinteză dificilă, Dacii îşi iau revanşa). De multe ori, în tratarea unor asemenea teme, istoricul poate fi pândit de primejdia generalizării impersonale şi cenuşii. Cine cunoaşte bibliografia academicianului Ioan-Aurel Pop, fie şi sumar, ştie că în cadrul ei şi-au găsit locul lucrările „Romeni e la Romania (una breve storia)” şi „Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval din Transilvania”. Aşadar, în aceste domenii – şi nu numai în ele –, Ioan-Aurel Pop are un ascendent zdrobitor asupra preopinentului său. Iată în acest sens un pasaj lapidar, consistent şi limpede, desprins parcă dintr-o enciclopedie: „Strămoşii românilor, străromânii şi românii au locuit şi în Balcani, şi în Carpaţi, împreună cu alte etnii. Nu există nicio mărturie care să ateste că toţi românii s-ar fi format la sud de fluviu şi că ar fi trecut apoi în masă în Oltenia, Banat, Muntenia, Transilvania etc. Şi nici că s-ar fi format toţi în Oltenia, Banat, Transilvania etc. şi ar fi trecut şi spre sud. Toate mărturiile corect interpretate arată că, dincolo de mişcările fireşti de populaţie, românii s-au format pe un spaţiu larg (nelocuit în mod compact numai de ei), de la nord şi de la sud de Dunăre, în principal din daco-geţi şi din latinofoni, prin romanizare. În finalul etnogenezei, s-au mai adăugat slavii (cu rol destul de important în profilul etnic şi lingvistic românesc) şi apoi alte elemente etnice, de mai mică importanţă, asimilate treptat de către protoromâni şi români. Astfel, românii s-au născut din mai multe popoare şi etnii vechi, în care latinofonii au avut rolul principal. De aceea, azi românii sunt un popor romanic, vorbitor de limbă neolatină şi moştenitori ai romanităţii orientale”[11].

Intervenţii de acest fel şi de această calitate fac ca lucrarea academicianului Ioan-Aurel Pop să se citească în sine cu folos şi satisfacţie intelectuală, transgresând obiectivul său polemic şi salutarul demers de punere la punct. Autorul nu îşi demonizează preopinentul şi, chiar atunci când întâlneşte mistificări ori distorsiuni ale adevărului, îşi menţine discursul deferent şi elegant. Elegantă îi este şi ironia, înrudită cu a altui istoric strălucit, regretatul Florin Constantiniu, care spunea despre Lucian Boia: „Înainte de 1989, domnia sa s-a aflat în dificultate în a-şi găsi ceea ce anglo-americanii numesc field of interest (câmp de cercetare). Cine îi urmăreşte bibliografia constată imediat cât de diversificate au fost preocupările d-lui Lucian Boia”[12]. Când vine însă vorba de Mihai Viteazul, istoricul lasă gluma la o parte: „A vorbi despre conştiinţa de neam a românilor nu înseamnă a hrăni un mit, ci a spune un adevăr”[13]. Nota lui Florin Constantiniu conţine un pasaj pe care spaţiul nu ne îngăduie să-l reproducem, consonant cu felul în care Ioan-Aurel Pop tratează „mitul” Mihai Viteazul[14] în lucrarea de care ne ocupăm. Faptul acesta sugerează care este perspectiva istoricilor importanţi asupra volumului profesorului Lucian Boia.

Întrucât ochiul saturnian al lui Lucian Boia priveşte chiondorâş şi înflorirea Bisericii naţionale (tot ce este naţional îi dă fiori) în anii ’90 ai secolului trecut, o menţiune aparte se cuvine meditaţiei pe această temă a profesorului Ioan-Aurel Pop, de la paginile 274-279 ale lucrării sale. Ne mărginim la un scurt citat: „Faptul că biserica ortodoxă consolidează valorile istorice naţionale – cum observă dl. Boia – este spre cinstea bisericii, şi nu spre blamarea ei, iar apropierea dintre rolul de azi al bisericii şi rolul de ieri al propagandei comuniste este cel puţin ciudată şi lipsită de tact”[15].

La 14 ani după ce a fost publicată iniţial şi la doi după reeditare, „Istoria, adevărul şi miturile” îşi păstrează prospeţimea şi agilitatea dialectică, devenind o carte de referinţă care, aşa cum am mai spus, se citeşte cu interes, cu plăcere şi cu admiraţie pentru cultura şi erudiţia – nu numai istoriografice – ale autorului, ca şi pentru expresii memorabile, precum aceea în care Nicoale Iorga este considerat „o epocă şi o instituţie”[16]... Profesorul-academician Ioan-Aurel Pop mărturiseşte cu strălucire principiul junimist „Patriotismul, în limitele adevărului”, reamintindu-ne, prin conţinutul cărţii sale, că istoria autentică este şi rămâne o magistra vitae.

---

[1] Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Bucureşti, 2010, p. 177.

[2] Academia Română, Dicţionarul General al Literaturii Române, A/B, Bucureşti, 2004, p. 507.

[3] Lucian Boia, „Germanofilii”, p. 182.

[4] Ibidem, p. 50.

[5] Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Bucureşti, 2002.

[6] Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile (note de lectură). Ediţia a doua, revizuită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2014. Citatele redate provin din această ediţie.

[7] Ibidem, p. 2.

[8] Ibidem, p. 5.

[9] Ibidem, p. 8.

[10] Ibidem, pp. 111-112.

[11] Ibidem, p. 132.

[12] Florin Constantiniu, „O întrebare stupefiantă: Ce caută Ştefan cel Mare în fresca de la Ateneu?!”, în Rev. „Dosarele istoriei”, anul X, nr. 2 (102), 2005, p. 2.

[13] Ibidem, p. 3.

[14] Cf. Ioan-Aurel Pop, pp. 45-47.

[15] Ibidem, p. 277.

[16] Ibidem, p. 69.