'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Cândva am auzit un medic spunând că cele cinci principale simțuri omenești se pot reduce la unul singur – atingerea. Mi s-a părut surprinzător, dar adevărat și m-am mirat ca eu nu mă gândisem vreodată până atunci că și auzul, văzul, mirosul, gustul sunt de fapt tot niște atingeri. Pentru ca noi să auzim, e nevoie ca sunetul să atingă timpanul și să-l facă să vibreze. Ca să vedem, lumina atinge fotoreceptorii din retină și transmite apoi semnale către creier. Pentru a simți mirosul e nevoie ca aerul pe care îl inspirăm să atingă receptorii olfactivi, iar simțul gustului se naște din atingerea stimulilor de limbă și de papilele noastre gustative. Așadar, atingerea este de mare importanță în viața noastră.

Pentru creștini, atingerea are valoare semnificativă și în plan duhovnicesc. De exemplu, în Taina Spovedaniei, prin mâinile preotului, ne dezleagă de păcate Însuși Dumnezeu. Iar Dumnezeul creștinilor este singurul Care S-a atins de creatura Sa, omul. Prima dată a făcut-o în Rai – când a creat toate cu cuvântul, iar pe om l-a făcut cu mâinile Sale. Iar mai apoi, Hristos Dumnezeu S-a atins de noi prin întruparea și viața Sa pământeasca între oameni.

Dumnezeu S-a atins și Se atinge de noi, iar lumea creată de El ne atinge și ea cu tot felul de frumuseți și bunătăți. Însă și omul e chemat să se atingă de Dumnezeu – o poate face în Taina Euharistiei, iar o altă modalitate de a pune mâna pe Dumnezeu este rugăciunea. Aceasta e o atingere de numele cel sfânt al Lui, iar în ea și prin ea ni se trezesc la Viață toate simțurile.

În rugăciune, ochii noștri interiori se pot deschide ca să vedem deșertăciunea vieții noastre, dar să și întrezărim ieșirea din ea. În atingerea de numele lui Dumnezeu, cad solzii înnegurării de pe pleoapele noastre și Îl putem recunoaște pe Domnul Hristos ca Ziditor, așa cum a făcut oarecând orbul din naștere căruia Acesta i-a umplut găvanele ochilor cu tină. Rugându-ne, constatăm că Mântuitorul lucrează cu multă migală și delicatețe în viața noastră, așa cum face un olar când vrea să își desăvârșească vasul. Iar cu această încredințare că Dumnezeu nu ne lasă, prindem parcă putere să ieșim din chingile și fricile vieții noastre. În chemarea numelui lui Dumnezeu, omul își vede micimea proprie și măreția Creatorului, iar în această lumină a smereniei vede și calea dinspre hăul în care a căzut înspre înălțimea la care ne invită Dumnezeu pe toți.

În rugăciune, ni se deschid și urechile și parcă începem să ne auzim conștiința care strigă din adâncuri. Atingerea de numele Lui Dumnezeu ne scoate din surzenie și deodată recunoaștem glasul Păstorului și chemarea Lui răbdătoare și blândă la Viață. Hristos Cuvântul Care a venit să ne scoată din vraja sirenelor lumii acesteia parcă lovește timpanul urechii noastre interioare și deodată Îl auzim pe Cel ce este. Așa s-a întâmplat oarecând și cu cei ce au mers să Îl prindă pe Mântuitorul în Grădina Ghetsimani și care, auzindu-L pe Hristos numindu-Se cu numele lui Dumnezeu – Eu sunt cel ce sunt –, s-au dat înapoi şi au căzut la pământ fără să înțeleagă de ce.

În rugăciune, simțim mirosul urât al mândriilor și al greșelilor proprii, dar și adierea frumos mirositoare a pocăinței la care suntem chemați. Fără legătura cu Dumnezeu suntem asemenea leproșilor din Evanghelie, cărora le picaseră degete, buze, urechi și nas. E ca și cum am căzut într-o amorțeală ce duce spre moarte și suntem pe punctul de a fi mâncați de lupul cel înțelegător. Însă atingerea de numele lui Dumnezeu ne poate reda simțul duhovnicesc al mirosului și ne învață să adulmecăm și să ne păzim de relele din noi, dar și din afara noastră.

În rugăciune, ni se activează și simțul gustului și înțelegem că tentațiile păcătoase par dulci, dar lasă un gust amar. Chemând noi numele lui Dumnezeu, toate își recapătă locul lor și ne putem recupera capacitatea de a discerne. Ne recunoaștem viața de fii risipitori care ne otrăvim singuri sau ne hrănim cu roșcove de la porci, deși suntem așteptați în casa plină de bunătăți a Tatălui ceresc. Astfel, asemenea samarinencei care a cerut sa bea apa cea vie despre care Hristos Domnul i-a spus ca e dătătoare de nemurire, începem și noi să râvnim la Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, Singurele Care ne pot scoate din vremelnicie și din moarte.

Rugăciunea e atingere de numele lui Dumnezeu – o atingere care ni se poate face nouă și văz, și auz, și miros, și gust. Dar cum noi ne atingem de Dumnezeu și în Taina Euharistiei, rugăciunea poate fi văzută și ca un test de compatibilitate între noi și Dumnezeul cu al Cărui sânge ne împărtășim – căci rugându-ne cu stăruință și curățindu-ne simțurile, înțelegem cine suntem noi și Cine este Dumnezeu. Adeseori, în rugăciunea și în pregătirea pentru Sfintele Taine, ne constatăm micimea și nevrednicia; constatăm incompatibilitatea dintre noi și Dumnezeul Care ne dă Sângele Său ca medicament pentru veșnicie. Am putea deznădăjdui și ne-am putea întreba „ce este noua și Ție, Hristoase?”. Dar salvarea e tocmai în smerenia de a ne vedea așa cum suntem și a continua să mergem către Dumnezeul Care Se lăsa atins de noi – ceea ce este pace, bucurie si Viață.