'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Ce ar putea spune despre aceste meleaguri un om care, cu câteva zile înainte de ziua în care ar fi trebuit să pornească spre ele a aflat că nu era pe lista celor care aveau să le moștenească și a căror inimă avea să fie stăpânită de ele pentru o săptămână? Mă perindam în fața porților cetății, precum oarecând evreii, tulburată, speriată de putința de a mă lipsi de pășirea pe acest tărâm. Așteptarea mea, spre deosebire de cea a bieților evrei, nu a durat 40 de ani. Amânarea ar fi durat cel mult un an. Dar cine știe dacă nu cumva în acel timp aș fi trecut cu regret în rândul celor nevrednici de a vedea pământul făgăduinței, pășindu-mi trupul dincolo, precum o bună parte din poporul ales, care a trecut la cele veșnice fără să apuce să vadă locurile promise? Așteptarea însă nu a durat nici măcar un an. În neputința mea, nu aș fi răbdat. Așadar, s-a găsit loc și pentru mine pe unul din scaunele din avion, pe unul din scaunele din autocar, într-o cameră de hotel, pe fâșiile de pământ sfânt pe care au călcat tălpile încălțărilor mele, în aerul în care trupul plin de uimire mi se purta îngândurat și treaz, amețit de oboseală și voios, ud leoarcă de ploaia palestiniană, uscat de dogoarea Galileei, scăldat în Marea Moartă, scăldat în Marea Mediterană, scăldat în El. Ajunsesem așadar, cu tot cu nevrednicia mea, în „locul de unde începe lumea”, după cum l-a caracterizat unul dintre pelerini.

Peștera Bethleemului? Odinioară printre cele mai neînsemnate locuri? De câtă cinste se bucură acum! Pereții ei înnegriți de trecerea mileniilor? Strălucesc acum de la steaua ce înconjoară locul nașterii Mântuitorului. Plecarea noastră pentru a săruta și a atinge acel loc? O altă închinare a păstorilor de odinioară. De data aceasta însă, cu mult mai mulți.

Merg păstorii de se-nchină

Celui Ce-a adus lumină.

Și biserica zidită pe locul stânei bunilor păstori am văzut-o. Locul unde se crede că ar fi mormintele lor e marcat de o ferestruică ce adăpostește piatră vizibil mult bătută de trecerea anilor, luminată de o candelă aprinsă.

Locul adormirii Maicii Domnului este acum marcat de o statuie care o reprezintă culcată, cu ochii închiși. Dacă mai demult era înconjurată de apostolii care o plângeau, acum în jurul ei își pleacă genunchii roadele propovăduirii lor: mii de credincioși care o slăvesc în cântări ori își cântă necazul – cum au făcut-o un grup de creștini africani, a căror lacrimi curgeau șiroaie, înconjurându-le buzele și împletindu-se cu vocile lor tânguitoare, într-un cântec al durerii ce-și aștepta alinarea de la Maica Împăratului, Stăpâna îngerilor și mama noastră, a tuturor.

Cum am fi putut omite în parcursul nostru mormântul Sfântului Prooroc David, cel care a vestit-o în psalmii săi pe Preacurata Fecioară, precum și venirea lui Dumnezeu pe acel pământ binecuvântat și multe dintre cele ce aveau să se petreacă cu El și prin El? Vizitarea mormântului său a constituit o adevărată piatră de legătură între Vechiul și Noul Testament, atât prin profețiile pe care le-a făcut, cât și prin credințele care uneau atâtea suflete într-o sinagogă.

Apropierea de cultul iudaic a continuat la zidul plângerii, unde femei și bărbați, adulți și copii, mânuiau cu multă pricepere Psaltirea. Expresiile fețelor pline de durere ale rugătorilor amintea de plângerea în așteptarea Mirelui iubit.

În Pustia Hozevei ne-au întâmpinat beduinii, cu eșarfe și gentuțe, mărgele și măgăruși purtând nume foarte cunoscute oricărui român. Mănăstirea unde se află moaștele Sfântului Ioan Iacob era închisă. Monahii posteau. Era prima săptămână a Postului Mare. Am rămas așadar pe o terasă, admirând din depărtare falnica cetate duhovnicească și asemănându-ne corbului ce-l hrănea odinioară pe Proorocul Ilie, pe când acesta locuia în peștera la gura căreia a fost zidită mai târziu mănăstirea, care-și recunoștea Stăpânul în sluga Sa, căreia îi slujea. Dacă acesta se adăpostea acolo în vremea secetei pe care el însuși o ceruse de la Dumnezeu, Sfântul Ioachim, peste veacuri, petrecea acolo postind și rugându-se în vremea unui alt chip de secetă: sterpiciunea sa și a Sfintei Ana, nedorită de nici unul dintre ei. Rugăciunea fiecăruia a odrăslit roade – pe de o parte, minunea înmulțirii făinii și a untului de lemn în casa femeii din Sarepta, precum și cunoașterea felului de a fi al lui Dumnezeu de către Proorocul Ilie, iar pe de altă parte, venirea pe lume a celei pe care Dumnezeu a găsit-o vrednică a purta în pântece pe Fiul Său. Mănăstirea și valea întreagă au adus, la rândul lor, o sumedenie de roade duhovnicești – pustnici și Sfinți, pentru rugăciunile cărora cerem și azi mila lui Dumnezeu.

TRIODUL zărit pe strana din biserica Așezământului Românesc din Ierihon ne-a adus și mai aproape de casă. Icoana Sfinților Brâncoveni și graiul românesc al viețuitorilor au avut și ele contribuția lor. Mai mult, dacă nu putusem intra la mănăstirea Sfântului Ioan Iacob, acum acesta ne primea ca într-o îmbrățișare din mozaicul de la intrarea în curtea așezământului, adresându-ne îndemnul: „Fii pribegi ai țării mele,/Necăjiți printre străini,/Nu uitați menirea voastră/De români și de creștini.”

Îmbăierea în Marea Moartă s-a dovedit a fi, paradoxal, o sursă de vitalitate și de sănătate. A fost impresionant să vedem cu ochii noștri cum Dumnezeu a arătat ploaia de pucioasă ca pe o binecuvântare și nicidecum ca pe un blestem. Locuitorii cetăților atinse de această așa-zisă pedeapsă și-au scăpat sufletele din moarte, iar marea, pustiită de orice vietate, fapt ce ar putea foarte ușor să fie clasat ca fiind un dezastru, s-a arătat a fi tămăduitoare multor boli și neputințe trupești ale oamenilor.

Ne-am apropiat și de locurile în care a pustnicit Cuvioasa Maria Egipteanca. Am pășit în mănăstirea din care a ieșit Sfântul care a văzut-o, a împărtășit-o și a îngropat-o. Ne-a însoțit pe cale o ploaie primăvăratică, ce adăpa mulțimea de plante ce împodobesc acum așezământul și aleile ce duc spre acesta, și care, la rândul lor, adăpostesc acum felurite tipuri de păsări, ce ne încântau auzul cu cântul lor.

Ain Karem. Orașul din ținutul muntos al casei lui Iuda, către care s-a suit Maica Domnului. Prima întâlnire pe pământ a lui Dumnezeu cu cel ce avea să devină Sfântul Ioan Botezătorul. Locul venirii pe lume a celui mai mare om născut din femeie se păstrează și astăzi, la fel și izvorul din care se adăpa, la vremea aceea, tot orașul și la care, cu siguranță a mers și Maica Domnului. Ploaia încă ne însoțea, udând semințele de credință sădite în noi la întâlnirea cu trecutul nostru duhovnicesc, cu originile existenței noastre creștine.

Auzind cuvintele Proorocului „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii!”, am pornit spre Golgota. Drumul era tapetat cu urmele trecerii Sale pe acolo. În jur, pași grăbiți. Părea că înaintea noastră mergea Însuși Domnul, zorit de armata romană. Ajunși pe Golgota, l-am văzut în mozaic pe dreptul Avraam, pe punctul de a-și jertfi unicul fiu, dar și pe berbecele salvator. La doar câțiva pași se afla locul în care Mântuitorul a fost pus pe cruce. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. Cu toții ne apropiam, atât duhovnicește, cât și trupește, de locul răstignirii, atingând piatra în care a fost înfipt altarul de jertfă. Sub acel loc a fost găsit craniul strămoșului Adam. Acela este locul de unde pământul s-a crăpat în linie dreaptă până la templu, culminând cu sfâșierea catapetesmei, la moartea pe cruce a Domnului Hristos. Piatra pe care trupul Său a fost uns cu miresme ne-a condus apoi spre mormânt. Camera îngerului vestea bucuria Învierii și readucea în minte cuvintele „Părăsiți-vă de lacrimi!”. Lespedea pe care a stat Dumnezeu era la doar câțiva pași distanță.

Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât tot raiul și decât toată cămara împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre!

Capernaum. Locul în care Mântuitorul a făcut cele mai multe minuni. Oricare din ruinele descoperite pot fi temelia casei în care a stat Domnul Hristos. Pietre înnegrite de trecerea vremii, dar strălucitoare prin trecerea lui Dumnezeu pe acolo. Drumul principal cu siguranță a fost străbătut de El. Casa soacrei lui Petru, deasupra căreia azi este zidită o biserică, încă izvorăște viață. Orice petec de pământ este demn de a primi sărutul oricărui pelerin.

Mormântul Maicii Domnului. Râul Iordan. Ghetsimani. Muntele Fericirilor. Tabor. Tabgha. Cana. Nazareth. Marea Galileei și țărmurile ei. Puncte tari care spun totul de la sine. Maternitate și curăție. Afundarea în rușinea mărturisirii păcatelor și bucuria ieșirii din ele. Deplina rugăciune. Deplina dragoste. Adevărata fericire. Schimbarea vieții. Înmulțirea pâinii și a vinului. Potolirea furtunii. Alergarea nebună pe lângă malurile mării de credință, cu nădejdea a de ajunge la El. Mersul pe mare. Locuri neatinse decât de trecerea anilor. Dar ce sunt 2000 de ani la Dumnezeu? Toate s-au dovedit a fi, cum am fost avertizați de la început, „o plimbare prin inima voastră”.