'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Cineva din diaspora americană mi-a solicitat, în aprilie, o Psaltire. O ediţie elegantă, cu corp de literă mare (large print), copertă cartonată, text în două culori, pe scurt un model grafic de veche carte bisericească întâlnit în toate lăcaşurile de cult din ţară. Mai puţin în comunităţile de peste hotare, unde circulă, în general, formatul de buzunar (pocket book) sau traduceri protestante nu întotdeauna compatibile cu dogma credinţei ortodoxe. Omul dorea, prin urmare, sub acoperemântul de lumină al rugăciunii şi prin lectura lejer-accesibilă privirii, să trăiască fiorul sacru al poeziei vechi testamentare rostuit în veşmânt de frumuseţe românească. Fireşte, nu era întâia oară când expediam colete în Statele Unite cu însemnul imprimat (printed matter), cu o taxă poştală redusă, aşa cum se procedează în toate ţările civilizate. De mai multe decenii, preocupările mele s-au fixat, printre altele, şi în acest domeniu vast şi dificil de istorie culturală a exilului (diasporei), ani la rând motiv de ceartă ideologică, iar astăzi, cu aceeaşi cinică demagogie de estetică politică, neglijat în principalele sinteze de critică şi de istorie literară. Am scris lucrările, cu deosebire cele de lexicografie (Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, 2002 etc.), în relaţie directă cu autorii şi cu instituţiile, după lungi perioade de cercetare în arhive şi colecţii, pentru a ordona, pe cât posibil, haosul creat în urma deceniilor de lupte oarbe, de intoleranţă şi de regretabilă ostilitate pe principii mai degrabă de natură conflictual-totalitară. Mi-am creat de-a lungul vremii, cum se zice, fericite obligaţii, pe care am încercat să le onorez cu nedezminţită bucurie şi punctualitate. Cu atât mai mult astăzi, când dialogul cu diaspora a fost dat în grija - era să spun a încăput pe mâna - unor vechili ajutaţi să confunde faptul intelectual cu iscălitura de birou şi să treacă importanţa cuvântului scris la capitolul de anonimat al minţilor greu lăcătuite. Pe scurt, în ciuda unor învăţăminte mai vechi, cartea a fost scoasă iresponsabil din strategia de imagine a României. Puţinele traduceri sunt iniţiative de coterie literară. Iar aşa-zisele târguri, ce cuvânt oribil, nu sunt altceva decât formele denaturate ale salonului literar, mai întâi public compromis, apoi pus în serviciul comandat al civilizaţiei pe care, eufemistic, o numim a zgomotului. Ne place sau nu, drumul cărţii româneşti către Universităţi şi către marile biblioteci de peste hotare, către inima cititorului, străin sau nu, rămâne o biruinţă a hazardului şi a unor gesturi de bunăvoinţă reciprocă a celor ce mai cred că scriitorii încă au un loc în lume.

https://personalwatches.blogspot.com/ https://goodrpwatches.blogspot.com/ Mylife With Best Replica Watches Online http://imitationawatch.weebly.com/ http://afakewatch.weebly.com/

Să revin. Mi se solicită, prin urmare, o Psaltire. Mă grăbesc s-o pot oferi ca un dar de Sfintele Paşti. Primul gând este să caut versiunea, din 1998, a Mitropolitului Bartolomeu. Fiind de negăsit, mă mulţumesc cu ceea ce îmi scoate norocul în cale. O iau, la un preţ acceptabil (25 Roni) şi, fericit, mă înfăţişez, în aceeaşi zi, la poştă. Unde, cu zâmbetul pe buze, funcţionara îmi comunică marea surpriză: regimul de imprimat (cărţi, publicaţii periodice etc.) a fost, nu cu mult timp în urmă, desfiinţat. Da, pur şi simplu, desfiinţat. Urmând să plătesc aproape 70 de Roni, faţă de zece, cât plăteam în vremurile mai bune ale unei istorii mereu neisprăvite. Mi se cerea, cu alte cuvinte, să expediez cartea cu aproape de trei ori preţul ei de cumpărare. Nu întreb cărui geniu i se datorează acest act absurd de crimă culturală! Femeia cu guler alb ar fi ridicat, oricum din umeri, copleşită de ignoranţă! Pe care şi-o poate permite ea, dar noi, noi de ce să fim ignoranţi? De ce să nu ştim cine sunt cei care, punând biruri greu de suportat, iau în deşert munca noastră, calcă în picioare, fără să ştim, nevoile noastre spirituale, jertfa şi curăţia inimii noastre, mărturiile, prin scris, ale adevărurilor noastre. Ce instituţie şi-a permis acest act sinucigaş? Cum poate fi oprită, prin cenzură economică, o carte în drumul ei către sufletul aproapelui, când cel de lângă noi se întâmplă să fie la hotarul a mii de kilometri depărtare? Cum să ne zidim unii în bucuria celorlalţi, dacă gheara financiară îi fură cărţii şansa reală de a călători? Am desăvârşit arta de a ne ucide trupul, de ce să coborâm în ţărână, prin inginerii de gândire birocratică, şi ultima iluzie de care ne mai învredniceam, ultimul refugiu în argheziana slovă de foc până la care n-au ajuns toate turpitudinile, slava deşartă şi stricăciunea de mormânt a nerodirii noastre? Într-a cui netrebnică judecată această suprataxă pe carte a putut să pară o soluţie pentru vindecarea moravurilor ticăloşite ale ţării? A cui împietrită minte a reînviat fantoma vrăjmăşiei dintre regimul intern şi cel extern al muncii intelectuale, printr-un gest atât de pervers şi de imoral? În orice colţ de lume, o carte mai puţin citită înseamnă o făgăduinţă de iubire mai puţin împlinită. Cu observaţia tristă că, până la starea de bine, pe noi, românii, ne ucide dispreţul de noi înşine. Vreau şi nu pot, uneori, să mă eliberez de senzaţia că încă mai trăiesc în întuneric. Ultimul atentat la identitatea culturală dă arama pe faţă a celor care, într-o societate scăpată de sub control, consideră, iresponsabil, cartea o piatră de poticnire.