--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2016, nr. 5 (313), an XXVII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 6

Nikolai Afansiev, Puterea dragostei, trad. Ciprian Vidican, col. "Eclesiologia", Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2014

de Ierom. Maxim Morariu

Teologul rus din spaţiul francez Nikolai Afanasiev, ex-profesor de drept canonic la Institutul "Saint Serge" din Paris, este deja cunoscut spaţiului teologic românesc prin lucrarea Biserica Duhului Sfânt, tradusă în limba noastră[1]. În acest context, publicarea lucrării sale intitulate Puterea dragostei, va contribui la diseminarea ideilor lui în spaţiul pomenit şi la familiarizarea teologilor noştri cu ideile lui.

Tradusă de Ciprian Vidican şi prefaţată de domnul Vasile Manea, cartea se constituie într-un adevărat manifest pentru redescoperirea Bisericii primare, a modului ei de viaţă şi a valorilor ei. Conştient că disciplina pe care el o preda, respectiv dreptul canonic, nu ar trebui să existe[2], el se străduieşte pe întreg parcursul lucrării să contribuie la descoperirea primară a sensurilor eclesiologiei, ale episcopatului şi la reconsiderarea rolului dragostei în teologia creştină.

Conştient că, de-a lungul timpului, înţelesul termenului de Biserică şi a vieţii Bisericeşti s-a modificat, căpătând nuanţe noi şi semnificaţii, odată cu dezvoltarea diferitelor laturi ale acesteia, teologul rus arată încă dintru începutul cercetării sale că: "Istoria milenară a Bisericii a modificat puternic viaţa bisericească, creând forme radical diferite de formele primare, introducând noţiuni pe care învăţătura ei dintru început nu le conţinea. Astăzi ne este greu să înţelegem primele pagini ale acestei istorii. Alte forme de viaţă bisericească ni se par imposibile, într-atât suntem de obişnuiţi cu condiţiile de viaţă actuale. Este nevoie de un mare efort pentru a reuşi să facem abstracţie de ele. Toate modificările care au avut loc în viaţa Bisericii, şi care se vor mai întâmpla, sunt consecinţele vieţii sale istorice. Încă de la început, Biserica s-a aflat înglobată în curentul comun al existenţei umane. Ea trăieşte în istorie, unde îşi realizează misiunea. Nu putem exclude Biserica din istorie, căci ea însăşi are un aspect istoric; şi nu putem despărţi istoria de Biserică, pentru că istoria îşi află în ea sensul şi împlinirea" (pp. 21-22).

Conştientizând acest lucru, el militează pentru acordarea rolului cuvenit factorilor exteriori cu valoare istorică, care au influenţat de-a lungul istoriei viaţa Bisericii[3], insistând ca aceştia să nu fie confundaţi cu principiile eclesiologice propriu-zise. De la acest aspect porneşte demersul său. În cadrul lui, el analizează evoluţia istorică a vieţii Bisericeşti, accentuând faptul că "nu ne mai putem întoarce în vremurile creştinismului primar" (p. 26), dar cu toate acestea este necesară redescoperirea valorilor lui şi aducerea la zi, pornind de la acestea, a discursului bisericesc şi a ideilor instituţiei pomenite.

După ce vorbeşte despre modul în care a pătruns dreptul canonic în viaţa Bisericii, reglementându-o (pp. 28-29) şi circumscriind anumite aspecte ale ei, arătând cum s-a interferat el cu istoria ei, el combate anumite inferenţe ale dreptului bizantin în teologie. În viziunea lui: "Oricât de importante au fost modificările provocate de drept, ele nu au putut falsifica esenţa însăşi a Bisericii, ci au reuşit doar să creeze în jurul ei un stat empiric – Biserica văzută" (p. 37).

Modul în care este văzută şi exprimată de către teologie această noţiune este, în viziunea lui Afanasiev, problematic. De aceea, el ţine să îl combată, prezentând modul lui de apariţie şi constatând anumite aspecte doctrinare neconforme cu crezul Bisericii: "Doctrina Bisericii văzute şi a Bisericii nevăzute, care avea să apară după formarea acestui "stat empiric", ce venea cu propriile principii şi propriile legi, a fost o ispită fatală pentru gândirea teologică. Această învăţătură, care era rezultatul unei situaţii de fapt, a confirmat legitimitatea existenţei dreptului în viaţa Bisericii. Potrivit acestei doctrine, Biserica văzută ar fi Biserica de pe pământ, iar Biserica nevăzută ar fi Biserica triumfătoare din cer[4]. Cele două Biserici nu ar fi întru totul identice, iar identitatea lor apare mai slăbită prin afirmaţia că Biserica pământească este cârmuită de vicarii lui Hristos" (pp. 37-38).

Dată fiind incorectitudinea acestei concepţii, autorul propune renunţarea la ea şi la împărţirile scolastice similare. Diatriba canonistului împotriva domeniului său continuă şi în paginile următoare. El arată, de exemplu că "problema dreptului în Biserică se reduce în esenţă la cea a ierarhiei Bisericeşti", cere reconsiderarea acesteia şi a principiilor de ghidare a ei[5].

Lucrarea părintelui Nikolae Afanasiev, care poate fi clasificată drept un manifest al unui canonist împotriva profesiei sale, este o abordare inedită şi interesantă deopotrivă. Departe de a cere desfiinţarea dreptului canonic, el militează totuşi pentru utilizarea sa responsabilă şi pentru discernerea între valoarea doctrinară şi cea canonică a unor elemente din viaţa Bisericii. Frumuseţea expunerii şi a traducerii, bogăţia informaţională şi ineditul abordării o transformă într-o operă referenţială, ce nu trebuie să lipsească din biblioteca şi dintre lecturile unui teolog care se respectă, fapt ce ne-a făcut să o semnalăm şi să prezentăm aici o parte dintre aspectele ei esenţiale.

[1] Nikolai Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt, vol. 1, trad. Elena Derevicu, col. "Eclesiologia", Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2008.

[2] După cum arată în prefaţa lucrării domnul Vasile Manea, care spune: "Pe când era profesor de Drept canonic la Institutul Saint Serge din Paris, Părintele Nikolai Afanasiev îşi începea magistralul său curs cu această mărturisire: "Predau o disciplină care nu ar trebui să existe. Dreptul canonic încearcă să înlocuiască dragostea dintre oameni prin reguli omeneşti. Dar acolo unde nu există dragoste, acolo nu este prezent Duhul Sfânt, deci, nu poate fi vorba despre Biserică. Chiar dacă pare excesivă, această afirmaţie este în deplin acord cu învăţătura Sfintei Scripturi". Vasile Manea, "Cuvânt înainte", în Nikolai Afansiev, Puterea dragostei, trad. Ciprian Vidican, col. ,,Eclesiologia", Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2014, p. 7.

[3] "Aspectul istoric al Bisericii nu aduce atingere nici esenţei, nici naturii ei, ci priveşte toate manifestările Bisericii în viaţa empică. Formele exterioare ale vieţii Bisericii, care purced din natura ei, sunt influenţate de factori empirici. Această influenţă este de-a dreptul legitimă şi firească, atâta timp cât acţionează din exterior, însă este nejustificată şi nelalocul ei când factorii empirici dau năvală în Biserică şi acţionează în interior, alternând procesul istoric cu viaţa însăşi a Bisericii. Principiile emprice înlocuiesc atunci principiile eclesiologie şi provoacă, inevitabil, distorsiuni mai mult sau mai puţin profunde", Nikolai Afansiev, Puterea dragostei, trad. Ciprian Vidican, col. ,,Eclesiologia", Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2014, pp. 22-23.

[4] Vrednicul de pomenire, mitropolitul Antonie al Ardealului combate şi el această împărţire, în teza sa de doctorat, preferând în locul acestor împărţiri scolastice sintagma de Biserică slujitoare. Cf. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972.

[5] "Slujirea ierarhică este slujirea principală a Bisericii. Ea este la fel de veche ca Biserica istorică. În momentul apariţiei lor, Bisericile locale aveau deja slujirea proestos-ului. Apostolii au fost primii proestotes; mai apoi au fost episcopii-presbiteri aşezaţi de către apostoli. Bisericile locale participau activ la hirotonia întru această slujire, pentru că ea avea loc în cadrul adunării euharistice. Ele trebuiau să-i asigure continuitatea, începând din momentul în care această slujire a fost instituită de către apostoli. Ştim deja că Biserica locală îşi alegea proprii săi proestotes. Această alegere era recunoaşterea voinţei lui Dumnezeu. Ei sunt păstori pentru că Dumnezeu i-a predestinat şi i-a rânduit prin trimiterea de daruri harismatice, şi nu pentru că au fost aleşi de popor pentru slujba lui. Ei slujesc Biserica pentru că au o harismă deosebită în vederea slujirii lor, şi reciproc. Nici începutul, nici sfârşitul slujirii lor nu sunt determinate de drept, pentru că harul necesar acestei slujiri îşi are izvorul în Dumnezeu, Cel ce dă darurile harismatice, «fiecăruia îndeosebi, după cum voieşte» (1 Corinteni 12, 11). Întemeierea pe puterea legală a slujirii proestosului va fi în istorie o ispită, rezultând din pătrunderea dreptului în Biserică", Nikolai Afansiev, Puterea dragostei, pp. 62-64.