'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Nu-mi amintesc când și în ce context am aflat prima oară despre Sf. Paisie Velicikovksi (1722-1794), însă îmi aduc bine aminte că în anul doi de facultate, când am parcurs volumul II al manualului pr. Mircea Păcurariu despre Istoria Bisericii Ortodoxe Române (ed. a 3-a, Iași, 2006) am fost impresionat de amploarea mișcării paisiene și de figura luminoasă a acestui stareț vertabil, născut în Ucraina, tuns în monahism la Muntele Athos și regenerator al monahismului ortodox din Principatele Române și din spațiul slav în a doua jumătate a secolului XVIII. Îmi aduc de asemenea foarte bine aminte de decepția trăită în urma primului pelerinaj făcut pe la mănăstirile din Moldova, tot în vremea studenției, când vizitând renumita lavră a Neamțului am rămas cu un gust amar și o mare nedumerire constatând starea deplorabilă a acesteia, degradarea sesizabilă în haina afumată a interiorului bisericii, în kitschul pangarului de la intrarea în sfântul locaș și în nerânduiala oribilă a magazinului cu prețuri foarte piperate din fața incintei mănăstirești, la care s-a adaugat taxa pe care a trebuit să o achit pentru a vizita „acest monument istoric”. M-a tot frământat de atunci încoace cum se poate, așadar, ca o lavră ce a găzduit un titan duhovnicesc în jurul căruia s-au strâns sute de călugări de diferite etnii care au redescoperit rugăciunea și modul de viețuire isihast, realizând primele traduceri ale Filocaliei în limbile moderne (română, rusă, ucraineană, greaca modernă), să ajungă într-o asemenea decădere materială, patrimonială și culturală, venită desigur pe fondul uneia spirituale!?! Răspunsul deslușit se poate afla în urma lecturii atente a cărții pe care pr. diacon Ică jr. o oferă acum, într-o ediție revizuită și o haină editorială nouă, tuturor celor preocupați de istoria, de situația prezentă și de perspectiva spre viitor a monahismului din țara noastră.

Desigur, scopul volumului nu este unul de natură eminamente istoriografică, chiar dacă dobândește și această dimensiune prin cele trei studii ale pr. Citterio – „Un stareț și autobiografia lui” (p.5-56) – și Ică jr. – „Posteritatea românească a paisianismului și dilemele ei” (p.57-85) și „Odiseea editării scrierilor paisiene” (p.87-102) –, ci obiectivul fundamental al acestuia este „de a restitui într-o versiune românească modernă, redactată în formă științifică, urmărind însă și edificarea interioară, principalele documente biografice ce ne permit reconstituirea imaginii exacte a starețului Paisie, a operei și mesajului său spiritual”, după cum precizează editorul (p.81). Alături de nevoia și de dorința de a restitui românilor de astăzi lucrările cele mai importante despre biografia starețului Paisie, despre așezămintele comunităților paisiene, precum și a slujbei Sf. Paisie Velicikovski, pr. Ică jr. indică, totodată, un alt motiv care a pricinuit această nouă ediție, anume situația de criză a monahismului românesc de după decembrie 1989: „debusolat de impactul cu societatea secularizată de tip postmodern”, cultivând „o panică alarmistă de tipul cetății asediate și o atitudine negativă de tip apocaliptic față de lume percepută ca aflată sub dominația răului și a forțelor demonice” și demonstrând uneori atitudini care „stau sub semnul inadecvării și al unui anarhism ancestral individualist, regresiv și asocial, ceea ce se manifestă în absența unor comunități vii și viabile, integrate spiritual și deschise apostolic” (p.83). Ieșirea din această stare de criză caracterizată în plan material de o „frenezie a construcțiilor, a recuperării și valorificării proprietăților”, iar în plan spiritual de „cultivarea unui ortodoxism nostalgic, regresiv și identitar, de tip confesionalist și fundamentalist, de imitație slavă sau athonită care vehiculează crispat și repetitiv clișee polemice facile și cultivă spasmodic psihoze antimoderne, lozinci antiecumenice și poncifuri antiintelectuale” este văzută de același magistru sibian în cultivarea unui „program normativ cultural și spiritual de asimilare inteligentă a izvoarelor vii ale tradiției” (p.84). Iar un model veritabil de urmat în această direcție este reprezentat de autobiografia și așezămintele paisiene, pentru că cea dintâi dezvăluie secretele ultime ale realizării de sine spirituale și autentice a starețului, smerenia delicată și lectura neîncetată, iar cele din urmă relevă resorturile construirii unei comunități monastice viabile, sărăcia, munca, rugăciunea neîncetată, studiul permanent și „cu băgare de seamă” – conform exprimării Sf. Paisie Velicikovski – al Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți.