--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2016, nr. 5 (313), an XXVII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 7

Impresii de lectură: Jurnalul Fericirii - N. Steinhardt

de Gabriel Braic
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Ieri am terminat de citit, în sfârşit, o carte referenţială a literaturii memorialistice, prea mult amânată în ansamblul meu de lecturi – Jurnalul părintelui Steinhardt de la Rohia în ediţia Dacia, Cluj-Napoca, 1997. Am primit-o de majoratul meu. În noiembrie 1998. De la Gelu Săvărăşan; acum părintele Gelu. Am pus mâna imediat pe ea... dar am fost dezamăgit; mă aşteptam la altceva. La o literatura a carcerei picurată cu miere. Ceva în genul lui Traian Dorz: cu învăţăminte şi meditaţii duhovniceşti. Când am dat de cuvinte care exprimă abjecţia... m-am oprit. Până acum câteva luni când am reînceput. Greoi, evident. Dar sigur.

Titlul, pare-mi-se, exprimă o incursiune în istoria subiectivă a fericirii. Fără echivoc, autorul face referire la momentul convertirii, care îi aureolează întreaga existenţa (înainte şi după botez) evreului devenit creştin în închisoare. Iată o pregustare a naşterii din nou în spaţiul oniric: „Mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul: sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. (...) înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit”.

Textul e presărat cu amintiri, sfaturi părinteşti, teologumene, meditaţii filosofice, citate din cărţile pe care le-a citit (multe citate), dialoguri cu sine şi cu ceilalţi, nume reale şi atribuite (pentru a nu produce necazuri cuiva în plină eră totalitară), expresii în franceză, engleză, germană şi latină, interpretări insolite ale textelor scripturistice (un deliciu absolut!) şi, redate brut ca nişte înregistrări needitate, voci polifonice alambicate din mediul carceral în secţiunea cu titlul ermetizant – BUGHI MAMBO RAG. Istorie, filosofie, teologie, literatură, lingvistică, geografie, muzică, medicină, politehnică, psihologie, drept, politică, tot. Cartea este o bibliotecă în miniatură.

Desigur, am subliniat mult. Redau aici câteva paragrafe, care, in my humble opinion, sunt memorabile. Afirm cu tărie că acestea sunt cele mai importante idei din prezentele gânduri. Pentru că sunt ale autorului. Le redau în ordinea apariţiei în jurnal.

„Se înşeală amarnic toţi cei ce cred – şi nu-s totdeauna nerozi – că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc., e şi foarte deştept”, p. 18.

„Nicăieri, niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”, p. 19.

„Minuni vor fi în decursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal”, p. 81.

„Dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?”, p. 104.

„Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte”, p. 106.

„Lumină lină a sfintei slave: mai e alt vers deopotrivă acestuia în limba română?”, p. 135.

„Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi învidia sunt cauza relelor. Odată cu progresul ele cresc şi domină scena”, p. 173.

„De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură. E Aventura”, p. 234.

„Creştinismul metamorfozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de creştinism?”, p. 295.

„Ne doare nu mârşăvia pe care o descoperim la celălalt – la urma urmei nu ne sinchisim de ea – ci descoperirea propriei noastre mârşăvii reflectată în celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede”, p. 305.

„Feriţi-vă de cuvinte! Fugiţi de subtilităţi! Nu semnaţi declaraţiile (contractele n.n.) fără a le citi cu atenţie”, p. 325.

„Un singur lucru nu poate face Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru”, p. 347.

„Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului! Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol”, p. 349.

„Atenţie, să nu ne lăsăm cuceriţi de calităţile oamenilor spre a le îmbrăţişa ideile”, p. 374.

„Credinţa, dogmele, biserica sunt nemuritoare şi inalterabile; dar culorile, melodiile, veşmintele, graiurile, gesturile se schimbă; au fost şi vor fi alte bucurii, alte moduri de a sărbători, de a îndura. Crucea doar e pe veci”, p. 375.

„Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări” p. 395.

...şi altele, o pleiadă, ca acestea.

Folosul meu? Tripartit. Unu la mână, am priceput lecţia răbdării de a rezista în închisoare pentru Steinhardt; de a rezista până la capăt pentru mine. Trebuie să recunosc dificultatea lecturii, dar şi atracţia spre necunoscutul următoarei pagini. Cu răbdarea treci şi marea. Apoi, am înţeles un lucru extrem de mare: că sunt extrem de mic. Mă refer la diferenţele de achiziţii gnoseologice, la profunzimea interpretării textului şi a realităţii, la spaţiul şi puterea memoriei autorului, la prietenia om-cuvânt. La tot. Asta mă impulsionează să cresc. Doamne-ajută! Şi, în final, am învăţat 145 de cuvinte noi. Ei nu chiar noi, dar neştiute. Cam 1 la 2,82 pagini (cartea are 409). Iată 10% din „împrumuturile” mele: farafastâc, conciliabul, a edulcora, evanescenţă, inefabil, anodin, bruftuială, inexorabil, isihie, carură, facies, a escamota, hieratic, veracitate, a vitupera.

Cum să închei? A, ştiu! E simplu. Lectură plăcută!


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>