--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2016, nr. 5 (313), an XXVII (serie nouă)
Cronica
--- pagina: 8

Pelerin în Ţara Sfântă (I)

de Pr. Georgel Rednic
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Dorinţa plecării

Cu mulţi ani în urmă ajunsesem la convingerea că cel puţin o dată în viaţă voi face tot efortul să ajung şi eu să mă închin la Locurile Sfinte. Textele vechi-testamentare (Ieşire 23, 17; Deuteronom 16, 16; 2 Paralipomena 8, 13), care reglementează ca toţi cei de parte bărbătească, să se înfăţişeze înaintea Domnului în Ierusalim de trei ori pe an: de Paşti (Pesah) sau Sărbătoarea Azimelor, de Rusalii (Şavuot) sau Sărbătoarea Săptămânilor şi de Sărbătoarea Corturilor (Sucot), au fost cel dintâi imbold în acest sens. Apoi faptul că Însuşi Mântuitorul a împlinit această rânduială odată cu împlinirea vârstei de 12 ani (Luca 2, 42) şi că a fost prezent la Ierusalim în fiecare an al propovăduirii Sale (Ioan 2, 13; 5, 2; 7, 10), a fost cel de-a doilea imbold, chiar mai puternic decât cel dintâi.

Pe lângă acestea s-au adăugat şi altele precum: obiceiul musulmanilor de a merge cel puţin o data în viaţă la Mecca, dacă este posibil[1], pregătirile pentru cuvântul de învăţătură din duminici şi sărbători în care vorbeam despre obiceiurile sau condiţiile din Ţara Sfântă (orice comentariu patristic sau modern, pe care îl foloseam, vorbea de atmosfera din locul în care se desfăşurau evenimentele), mărturisirile credincioşilor care au fost deja acolo etc. Toate acestea şi multele altele m-au făcut, de multe ori, îndeosebi la sfârşitul anului 2013 şi începutul celui următor, să visez cu ochii deschişi la acest pelerinaj. Având în vedere împrejurările în care unii credincioşi au ajuns în Ţara Sfântă, îmi pregăteam şi eu fetele, ca atunci când vor fi mari să nu uite să mă sprijine să pot merge şi eu într-un pelerinaj la Locurile Sfinte. Aşadar, îmi doream din tot sufletul să merg, însă datorită unor factori mai mult sau mai puţin obiectivi, am amânat împlinirea acestei dorinţe pentru mai târziu, când urma să am şi sprijinul soţiei şi al fetelor mele, care îşi manifestaseră acordul de susţinere cu mult entuziasm.

Planul omului şi planul lui Dumnezeu

Din perspectivă omenească, peste mulţi ani, visul de a fi pelerin în Ţara Sfântă, urma să ajungă realitate, însă Dumnezeu avea alte planuri, astfel că şi cu mine a fost valabil cuvântul Scripturii „inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui” (Pilde 16, 9). Omeneşte vorbind, anul 2014, pentru comunitatea pe care o păstoream, avea să fie unul foarte tumultuos, deoarece pe 25 mai urma să aibă loc Sfinţirea Bisericii noastre, iar ca nişte români autentici, mai aveam multe de făcut până la acea dată. În contextul în care aveam mai multe şantiere începute, iar altele urmau să se deschidă, într-o zi de vineri, la mijlocul lunii februarie, primesc un telefon în care sunt întrebat dacă vreau să merg în Ţara Sfântă, ca preot însoţitor pentru un grup de pelerini. Cinstea care mi se făcea şi bucuria de a-mi vedea visul împlinit m-au copleşit atât de mult, încât am răspuns emoţionat că da, fără să mă gândesc nici o clipă la treburile parohiei şi fără să pun nici cea mai mică întrebare în legătură cu acest pelerinaj. Nu ştiu dacă mi s-a spus şi perioada, dar am reţinut că va fi în timpul postului mare şi că în mod normal în timpul postului preotul nu poate pleca în pelerinaj, decât cu dispensă, pe care, în urma convorbirii, am înţeles că am primit-o. Abia după câteva săptămâni aveam să aflu ceva concret despre pelerinajul meu în Ţara Sfântă şi ceea ce însemna calitatea de preot însoţitor de grup.

Toată grija cea lumească acum de la noi să o lepădăm

În cele din urmă a sosit şi ziua plecării, la ora 14.00 trebuia să fiu în aeroport, iar la ora 12.50 alături de câţiva credincioşi, încă făceam ultimile măsurători pentru amenajarea curţii bisericii şi creionam planul de lucru pe următoarea săptămână. Deşi înainte de a pleca de acasă ar fi fost potrivit să rostesc cuvintele „toată grija cea lumească acum să o lepădam”, totuşi nu am făcut-o conştient, însă inconştient am simţit treptat cum am lepădat-o. Pe drum spre aeroport a condus soţia, astfel că am reușit să mănânc puţin, am schiţat pe o hârtie tot ceea ce ar trebui să se întâmple în lipsa mea şi am dat ultimele indicaţii. În aeroport am căutat să mă deconectez de „grija cea lumească”, dar nu am reuşit în totalitate. Abia în avion, analizând evenimentele dinaintea plecării şi evenimentele care vor urma până la sfinţire, am conştientizat că Dumnezeu a rânduit toate acestea pentru a lua o gură de aer duhovnicesc, că prea mă afundasem şi ar fi urmat încă să mă afund în grijile acestei lumi.

La ora 23.00, deşi eram într-un hotel din Betleem, încă nu eram desprins în totalitate de problemele de acasă, când primesc un mesaj în care indirect mi se transmite că toată grija cea lumească să o lepăd de la mine şi ca prin minune, din următoarea clipă, aşa am şi făcut cu problemele de acasă. Nu locurile sau construcţiile mi-au atras atenţia în acest pelerinaj, multe dintre ele fiind fie o confirmare a ceea ce deja îmi imaginasem în urma unor lecturi, fie o înţelegere şi mai exactă a ceea ce deja văzusem la televizor, ci trăirile sufleteşti ale pelerinului în astfel de împrejurări.

Timp de o săptămână, 51 de persoane îmi erau încredinţate spre păstorire, iar grija principală trebuia să fie faţă de suflet, „pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26). Toţi veniseră cu nişte aşteptări în acest pelerinaj, iar misiunea era, printre multe altele, pe de-o parte de a căuta să nu se întoarcă dezamăgiţi, iar pe de altă parte de a fructifica duhovniceşte această şedere împreună atât de mult timp, într-un loc atât de binecuvântat. Am propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu în aceste zile, precum Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe Timotei, „cu timp şi fără timp” (2 Timotei 4, 2), încercând să conştientizez pe cât mai mulţi din cei încredinţaţi că, asemeni magilor de la răsărit, şi ei, pe „altă cale să se ducă în ţara lor” (Matei 2, 12). Cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt că „dând ce nu avem dobândim prin ricoşeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia”[2] le-am experimentat din plin în toată această perioadă.

Încă din prima zi de pelerinaj s-a putut conştientiza că este nevoie de câteva ore bune, dacă nu zile pentru fiecare obiectiv pe care urma să îl vizităm. Era extrem de greu să asimilezi la nivel intelectual toate informaţiile pe care ni le transmitea ghida, darămite să te încarci duhovniceşte cu toate darurile pe care Dumnezeu le revărsa în fiecare loc pe unde am umblat. Singura soluţie viabilă în astfel de împrejurări era să poţi depozita de fiecare dată o parte cât mai consistentă din hrana duhovnicească într-un loc sigur, de unde să poţi să te hrăneşti mai târziu, după cei ai părăsit aceste locuri. Trăirile şi emoţiile în fiecare loc în care am poposit au fost atât de mari şi de intense încât nu de puţine ori puteai vedea lacrimi în ochii pelerinilor pe care îi însoţeam. Cei mai mulţi dintre ei, în astfel de împrejurări, îşi deschideau poarta sufletului cu multă uşurinţă, astfel că era firesc să se caute drumul spre sufletul a cât mai multor credincioşi pe care îi păstoream prin Ţara Sfântă.

Nu s-ar greşi deloc dacă s-ar spune că în fiecare zi din cadrul acestui pelerinaj, fiecare credincios în mod individual, iar uneori chiar colectiv, a avut parte de mai multe momente culminante. Este foarte posibil ca punctul culminant să fi fost atins de fiecare în zile diferite, în locuri şi împrejurări diferite, de aceea mă voi opri doar asupra unui punct culminant.

Începutul peregrinării în Ţara Sfântă

Din cauza unor probleme la vamă, legate de paşaportul unuia dintre pelerini, am ajuns joi seara foarte târziu la hotel. Vineri, după ce am luat micul dejun, am început peregrinarea noastră prin Ţara Sfântă, fiind pe de-o parte una dintre cele mai obositoare zile din punct de vedere fizic şi psihic, iar pe de altă parte una dintre cele mai neproductive din punct de vedere duhovnicesc. Oamenii erau dornici să vadă şi să înţeleagă cât mai mult din ceea ce ochiul putea vedea, mâna putea pipăi, iar urechea putea auzi şi oarecum mai puţin pregătiţi să retrăiască nişte evenimente biblice. Toţi am fost cuprinşi de un fior sacru încă de la intrarea în Biserica Naşterii, însă oboseala, mâncarea şi clima diferite de cele de la noi din ţară, agitaţia mare din fiecare loc de pelerinaj şi de pe străzi, pozele, noul program pe care trebuia să-l respectăm şi multe altele au reuşit să ştirbească din solemnitatea primei zile într-un loc atât de binecuvântat de Dumnezeu. Ziua de sâmbătă a fost deja mult mai accesibilă din toate punctele de vedere, dar cu noi provocări.

Deoarece în viaţa creştinului ortodox totul se învârte în jurul Sfintei Liturghii în cadrul căreia se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, nu puteam să concep că voi ajunge să păşesc pe pământul pe care a umblat Mântuitorul, să văd atâtea locuri legate de viaţa Celui care S-a jertfit şi pentru mine, să pipăi stânci şi pietre care au auzit glasul lui Dumnezeu, şi totuşi să nu mă împărtăşesc de El într-un mod şi mai desăvârşit. De aceea, înainte de a porni de acasă, am cerut o adeverinţă de la Arhiepiscopie, în care să se certifice că am preoţia lucrătoare şi am pus veşmintele preoţeşti în bagaj având nădejdea că voi sluji în acel loc binecuvântat. După mai multe încercări telefonice ale ghidei de a primi binecuvântarea să pot sluji la Sfântul Mormânt în noaptea de sâmbătă spre duminică, îmi spune că nu mă poate ajuta în acest sens, că nu putem să mergem cu întregul grup până la Patriarhia Ierusalimului şi că dacă vreau să slujesc va trebui să merg singur să primesc binecuvântarea. Fără a ezita nici o clipă, după ce am primit informaţiile necesare, ne-am despărţit, urmând să stabilim telefonic unde ne vom întâlni din nou. Drumul până la Patriarhie a fost relativ uşor, cel mai greu mi-a fost după ce am intrat în instituţie să găsesc locul de unde urma să primesc binecuvântarea. De la intrare şi până am ajuns la biroul arhiepiscopului Aristarhos, deşi au trecut vreo 5-6 minute, am întâlnit doar două persoane, cu prima după ce am încercat să comunicăm verbal în mai multe limbi, mi-a explicat prin semne ceva, dar la un moment dat m-am pierdut, iar cu a doua, tipic pentru români, în multe locuri din lume, am vorbit direct în română, aşa că am fost dus direct la uşa potrivită în spatele căreia se afla un om smerit, accesibil şi cu interes faţă de orice interlocutor. După o discuţie scurtă în engleză, am primit binecuvântarea mult aşteptată, am cerut nişte sfaturi practice pe care nu a ezitat să mi le dea, la final am mulţumit respectuos în greacă şi am pornit spre locul de unde urma să mă alătur grupului de pelerini, la o intersecţie din apropierea Porţii Jaffa.

Nu ştiu dacă m-am mai bucurat vreodată atât de mult pentru primirea unei hârtii, deşi avusesem parte de multe hârtii importante până la acel moment. Cert este că bucuria a fost amplificată când am văzut că cei mai mulţi dintre pelerini erau şi ei încântaţi de izbânda mea. Mai bine de jumătate dintre ei şi-au manifestat dorinţa de a veni la Sfânta Liturghie, aşa că s-a vorbit cu şoferul, care a fost de acord ca, în schimbul unei sume, să ne ducă şi să ne aducă de la slujbă. Abia seara ghida mi-a spus că ea nu poate să ne însoţească, deoarece este foarte obositor pentru ea, dar să nu ne facem probleme, că ne vom descurca. Încă nu ajunsesem la Biserica Sfântului Mormânt, aşa că am întrebat-o cum ne vom descurca să găsim Biserica la miezul nopţii. Zâmbind mi-a spus că nu trebuie să facem altceva decât să mergem în direcţia înspre care se îndreptă toată lumea şi vom ajunge negreşit la Biserica Sfântului Mormânt. Deşi am o imaginaţie bogată îmi era greu să îmi imaginez acest scenariu, însă chiar aşa s-a întâmplat.

(va urma)



[1] Mark Sedgwick, Islamul şi musulmanii, Editura Niculescu, Bucureşti, 2010, p. 109

[2] Dăruind vei dobândi, 1992, p. 141.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>