--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2016, nr. 5 (313), an XXVII (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 9

Casa Domnului

de Pr. Florin-Cătălin Ghiţ

Pornind de la un video-clip lansat recent de către o trupă de muzică ușoară românească, cu participarea a peste treizeci de personalități ale vieții sociale și culturale din țara noastră, în ultimul timp s-au amplificat luările de poziție publice - adesea polarizate inutil și duse la extrem - referitoare la modul în care este perceput în general și înțeles, de către fiecare, spațiul în care Dumnezeu Se face prezent prin excelență, adică biserica, casa Lui, unde se petrece întâlnirea omului cu El.

Pentru dezvrăjirea mesajului atractiv ca expresie artistică și aparent exclusiv pozitiv, dar insidios indirect transmis prin acest produs de tip pamflet muzical neagresiv și implicit, în contextul în care Biserica Ortodoxă Română a întreprins, susține și desfășoară amplul proiect național al construirii Catedralei Mântuirii Neamului și a Complexului social aferent, cultural și misionar care o înconjoară, o emblemă monumentală de mari dimensiuni a spiritualității poporului român, s-ar cuveni făcute câteva precizări teologice principiale.

Prezența divină proniatoare

Există diverse moduri și grade diferite ale prezenței Divinității în lume. În primul rând, Dumnezeu-Creatorul este mai presus de toate, ca Cel Necuprins în ființa Sa necreată, dar și prezent pretutindeni, nu metaforic, ci real, în orice este creat și are ființă, bună în sine, atâta timp cât este, prin energiile Lui proniatoare necreate: în ultima particulă a atomului și pe orice planetă sau corp ceresc din univers, în apă și în atmosferă, în pământ și în foc, în orice țară și pe orice continent, în pustie și în marile orașe, în mahala și la castel, pe maidan și în palat, în casă sau în piețe, în mașină sau pe teren, la locul de muncă și pe stadion, pe stradă sau într-o clădire anexă, în parcare sau pe terasă, într-un lift sau într-o sală multifuncțională etc. Așadar, nu poate fi un rău în sine natura lucrului, materia sau ființa, ci bune sau rele pot fi doar lucrarea, punerea în acțiune, folosirea și mișcarea lor, sensul în care este dirijată energia lor. De asemenea, nu există instrumente și unități de măsură ale prezenței lui Dumnezeu, căci ea nu poate fi determinată cu ajutorul micronului, milimetrului, centimetrului, metrului, kilometrului, milei sau hectarului etc. Astfel, lumea toată e făcută și există pentru a deveni, într-un sens mai larg, casă a Domnului, sălaș al Dumnezeirii.

Prezența divină sfințitoare

Dar biserica, în calitatea ei de lăcaș consacrat și bisericesc de închinăciune, este locul unde prezența Sa prin Harul dumnezeiesc al Tainelor se poate face simțită - pentru cei cu ochi duhovnicești s-o trăiască și s-o vadă - într-un grad mai intens sau mai desăvârșit, sacramental, indiferent de caracteristicile ei: peșteră în stâncă sau Catedrală patriarhală, catacombă sub pământ sau biserică care străpunge cerul, de piatră sau de fibră, de lemn sau de beton, de cărămidă sau de fier, de lut sau de plastic, cu olane sau cu sticlă, cu aluminiu sau cu plumb... Dumnezeu intră ca un Atotputernic, prin ușile încuiate și prin zidurile făcute din aceste materiale, oricare ar fi ele și dimensiunile lor, pentru a se săvârși minunea atingerii și unirii cu omul.

Dimensiunea estetică și etică

Și ce rol joacă atunci aspectul, armonia, frumusețea, proporțiile și armonia lăcașului de cult? Unul foarte mare, căci Dumnezeu Însuși e Frumusețe și Frumos în mod absolut, și El iubește toate aceste calități ale făpturii sale, mai ales atunci când sunt o reflectare firească a ordinii și rânduielii vieții duhovnicești lăuntrice, căci El caută spre inima omului, unde are loc de fapt întâlnirea cu Dumnezeu. Iar pentru a se realiza desăvârșirea omului, accentul nu cade pe spațiu (topos) în sine, ci pe modul de a fi (tropos) al omului, astfel încât întâlnirea cu El se poate realiza într-un spațiu mare sau mic, frumos sau mai puțin frumos exterior etc..., atâta timp cât inima e curată și smerită.

Sfântul Ioan Scărarul afirma că efortul dobândirii smereniei, practicarea și invocarea ei pot ascunde ispita amestecării ei cu îndrăzneala. A folosi masca căutării lui Dumnezeu și a invoca smerenia cu scopul implicit - mai mult sau mai puțin conștient sau inconștient, ori ambalat artistic în haina solidarității prestigiului social ori cultural - de a te delimita de alții și proiectele lor, de a restrânge indirect aria prezenței lui Dumnezeu prin afirmarea unei întâietăți arbitrare acordate de El unei anumite materii sau unui anumit spațiu, independent de alte consideraţii estetice, și sublinierea discrepanței dintre scopul aproapelui și virtutea smereniei, iată cutezanța militantă a rătăcirii zilei!

Biserica sufletului

Icoane ale adevăratei smerenii și simplități, sihaștrii au renunțat la tot pentru a-I urma lui Hristos, într-o sărăcie de bunăvoie și adesea lucie, dar iubesc, sunt prezenți și se întâlnesc cu Dumnezeu, participând la dumnezeieştile slujbe, uneori în biserici impunătoare, somptuoase, imperiale chiar (precum la Athos etc.), încărcate de icoane și scânteind de aur și argint, iar podoaba, belșugul și grandoarea Casei Domnului - a cărei valoare inestimabilă nu contrazice gustul cuviincios şi frumosul, ci dimpotrivă - nu se află în discontinuitate cu simplitatea și smerenia casei sufletului lor mare, cât să încapă o lume, deoarece pustnicii știu că tot ceea ce se întâmplă în edificiul bisericesc trebuie să aibă loc și în biserica sufletului lor, iar lăcaşul de cult este icoană a Împărăției Cerurilor, a cărei îmbelșugare, ca un ospăț al simțurilor duhovnicești, o văd oglindită și în biserica Lui.

Și cine-ar fi îndreptățit să afirme că poartă numele lui Hristos și că are ca Tată pe Dumnezeu, dacă nu are ca mamă Biserica, căci altfel își transformă visul despre smerenie într-o smerenie de vis, adică imaginară și de pomină!


***


"Cu douăzeci de ani în urmă am avut privilegiul de a petrece un an academic la mănăstirea Simonos Petra de pe Muntele Athos, în nord-estul Greciei. Douăzeci de mănăstiri mari ocupă peninsula, alături de alte câteva zeci de schituri mai mici, ba chiar şi de sihaştrii creştini adunaţi în mănunchiuri pe povârnişurile stâncoase ale promontoriului sudic, chiar sub piscul ce dă numele peninsulei. Aceştia din urmă trăiesc în colibe agăţate de stânci sau locuiesc în peşterile ce străpung ţancurile calcaroase. Aceşti bărbaţi nu posedă nimic altceva decât zdrenţele ce le acoperă trupurile, eventual un scaun şi o masă şubredă, nişte mătănii şi o icoană sau două. Trăiesc din bucăţile ocazionale de pâine uscată pe care mănăstirile învecinate îşi aduc aminte din când în când să li le dea, din pesmeţi şi din puţinele verdeţuri pe care le pot găsi pe pantele stâncoase din jurul lor sau pe care le pot cultiva în firavele petece de pământ ce se zăresc printre pietre. Sărăcia şi simplitatea lor este absolută. Cu ocazia marilor praznice bisericeşti sau chiar în fiecare duminică, aceşti bărbaţi se înfăţişează însă în somptuoasele biserici bizantine ale mănăstirilor. Mai mult, ei fac asta fără a resimţi o discontinuitate. Îmi amintesc cât de izbit am fost întâia dată când am fost martorul apariţiei unuia dintre aceşti bătrâni la privegherea celebrată de mănăstirea în care stăteam. Nu puteam să nu pun faţă în faţă sărăcia peşterii sale pietroase cu bogăţia bisericii bizantine a mănăstirii, încărcată de icoane şi scânteind de aur şi argint; simplitatea vieţii sale cu complexitatea ceremoniilor ce datorează atâta etichetei curţii imperiale bizantine; zdrenţele sale cu odăjdiile somptuoase ale clerului; tăcerea sa, cu tunetul ecteniilor şi armoniilor corurilor mănăstirii; insistenţa sa pe rugăciunea lipsită de închipuire, cu icoanele sfinte ce acopereau practic fiecare centimetru pătrat al zidurilor bisericii; singurătatea sa, cu mulţimile monahilor şi pelerinilor ce umpleau spaţiul dintre stranele ce îmbrăcau pereţii bisericii. Ce anume - mă întrebam - putea lega laolaltă aceste polarităţi?... Pustnicul meu nu simţea nici o discontinuitate, pentru că el credea că atât ceremoniile liturgice, cât şi edificiul lăcaşului bisericesc erau o ilustrare - sau mai degrabă o icoană, în sensul strict teologic al cuvântului - a ceea ce se petrecea sau trebuia să se petreacă în interiorul lui însuşi".

Ieromonah Alexander Golitzin, Mistagogia. Experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică, Traducere din engleză şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 1998, pp. 25-26.