'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Creștinii, prin menirea primită în taina botezului, au datoria de a da mărturia credinței lor în lume, de a-L face cunoscut lumii pe Cel în numele Căruia au fost botezați. Prin puterea Duhului Sfânt primită la botez, creștinii devin “martori” ai lui Hristos “până la marginea pământului” (F. Ap. 1, 7), de aceea mărturisirea credinței creșτine în lume reprezintă o constantă în istoria Bisericii: în toate timpurile și locurile, creștinii care și-au asumat trăirea credinței au dat mărturie în lume.

„Mărturia” este echivalentul în limba română a termenului grecesc (gr. μαρτυρία [martyria], mărturisire)[1], termen consacrat în teologie, de aici derivând cuvântul „martir” ce reprezintă acea persoană care mărturisește Adevărul și, în ultimă instanță, este capabilă să-și pecetluiască această mărturisire suportând breitling replique orice privațiuni, chiar sacrificându-și viața. „Mărturia” este esența vieții creștine, miezul și întregul rost al vieții noastre pământești, acela de a pune în lumină Adevărul într-o lume aflată sub puterea tatălui minciunii (Ioan 8, 44), o lume întoarsă de la sensul ei firesc. În calitate de creștini, suntem slujitori ai Adevărului, însă acel adevăr înțeles nu doar ca un set de afirmații conforme cu realitatea[2], ci ca Persoană divină întrupată în umanitate. Adevărul este întrupat în Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Cel care a mărturisit despre Sine la Cina cea de Taină: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Nu există adevăr în afara persoanei lui Hristos. Singurul Adevăr, Adevărul Deplin ce nu trebuie completat cu nimic, de la Care și prin Care și pentru Care sunt toate și fără de Care nimic nu-și are sensul și rațiunea este Hristos[3].

De aceea viața noastră creștinească este hristocentrică, adică având în centrul ei, ca rațiune de a fi și de a deveni, pe Hristos-Adevărul,replique rolex submariner ca fiind totul în toate. „Până la sfârșitul lumii, până la marginea pământului, creștinul este prin definiție o persoană care Îi este martor lui Hristos” (F. Ap. 1, 8) [4].

În această lume, însă, în care valorile morale s-au relativizat atât de mult încât se vorbește despre o răsturnare a valorilor, nu mai încape loc pentru Adevăr, Adevărul nu mai este mărturisit cu curaj, așa încât răul a ajuns în locul binelui, iar minciuna în locul Adevărului. Credința a devenit doar un simplu „accesoriu” al vieții biologice și neavând un rol prioritar în viața umană, fermentul întregii vieți, totul în tot ceea ce facem în calitate de creștini. În această lume, oamenii s-au obișnuit atât de mult cu neadevărul încât acesta a devenit „ingredientul nelipsit din mai toate actele umane, ca urmare a instituirii unui soi de indiferență apatică față de ceea ce se întâmplă în viața noastră”[5]. Oamenii (mă refer mai cu seamă la noi, cei din mediul bisericii) au devenit unii față de alții duplicitari, ipocriți, fățarnici, corupți, mincinoși și, deși în mediul creștin se propovăduiește idealul evanghelic (atât de frumos se vorbește despre iubirea vrăjmașilor de pildă, dar cu atât de puțin este pusă în practică această poruncă creștină), acesta este perceput ca o „poveste frumoasă” pentru oameni înduhovniciți din trecutul tămâios, și nu ca un ideal spre care trebuie să țintim, fiecare după măsura lui. Creștinii de azi trăiesc cu iluzia că pot sluji la doi domni (Matei 6, 24), fapt ce denotă o gravă maladie spirituală, o adevărată „schizofrenie spirituală”[6], conștiința falsă că există o conduită specifică mediului bisericii și, în rest, o viață cât se poate de „umană” (în sensul peiorativ) în contradicție cu viața creștinească ce trebuie trăită după rigorile Evangheliei; așa se explică faptul că societatea noastră „majoritar ortodoxă” este atât de coruptă[7].

În această lume care a întors spatele Adevărului și iubește minciuna, care neagă Adevărul și astfel Îl respinge pe Hristos, noi, „ostași ai lui Hristos”[8], suntem chemați să dăm mărturie asumându-ne cât mai deplin trăirea credinței. Aceasta este misiunea noastră creștinească în lume, esența întregii vieți creștinești. Și dacă relațiile umane s-au denaturat atât de mult și dacă valorile morale s-au relativizat în această societate numită creștină, este pentru faptul că creștinii și-au neglijat și chiar abandonat menirea de a da mărturie și au acceptat minciuna, în diferite grade, prin compromisurile morale din viața lor. Din această cauză creștinii nu mai au tărie în cuvânt (deși cuvântul creștinilor este investit cu putere multă de Hristos - Matei 10, 19-20), bâjbâie pe Cale, nu pot apăra Adevărul asumându-și consecințele mărturisirii până la sfârșit și de aceea nu se pot împărtăși de Viața cea adevărată. Nu mai reprezintă sarea pământului și lumina lumii (Matei 5, 13-14), cum i-a numit Hristos, și de aceea nu se mai pot bucura decât de firimiturile care cad de la ospățul credinței.

Creștinii adevărați, însă, și-au trăit viața pământească precum niște candidați pentru condamnarea la moarte. A mărturisi Adevărul poate aduce cu sine multe privațiuni în lumea aceasta și, mai cu seamă, poate aduce moartea celui care are curajul de a propovădui în lume „nebunia Crucii” (I Cor. 1, 18), dar acest fapt deschide o Cale spre Viața veșnică, bucuria veșniciei fiind pregustată încă din temporalitate.

Suntem chemați, deci, în calitate de creștini, la a da mărturie, iar în limbajul teologic acest termen presupune un dublu aspect: acela de a mărturisi Adevărul și, al doilea, acela de a pecetlui Adevărul mărturisind la nevoie cu prețul propriei vieți. Dacă sub cel de-al doilea aspect au dat mărturie martirii Bisericii, care n-au murit propriu-zis, ci s-au născut spre viață veșnică[9], sub primul aspect suntem chemați cu toții să dăm mărturie suportând multe privațiuni din partea lumii. Și nu este lucru ușor, cel care slujește Adevărului, tot timpul va fi „pus la colț” și tratat ca o „oaie neagră”, și asta chiar într-o societate ce se vrea a fi creștină (și încă „de 2000 de ani”).

Dar mângâierea celor care dau mărturie și slujesc Adevărului este veșnică și este pregustată încă de acum, o bucurie care face să pălească orice bucurie pământească (I Cor. 2, 9). Și cel care și-a învins frica și are puterea de a-și nega instinctul de conservare trăiește pătruns de o pace lăuntrică ce vine din conștiința faptului că, în ultimă instanță, nu atât mărturisitorul apără Adevărul, cât Adevărul îl apără pe el[10]. Așa se explică faptul că, oameni neînsemnați în fața oamenilor (cum au fost și sfinții apostoli, de pildă) dar fascinați de frumusețea Adevărului au putut sta cu curaj să-i înfrunte pe împărații și mai-marii lumii mărturisind Adevărul și au ales să fie uciși mai degrabă decât să se lepede de El, alegând ca mai degrabă să li se despartă sufletul de trup decât să-și despartă sufletul de Adevărul cu care s-au unit în mod deplin[11].

Urmând aceste modele de asumare și mărturisire a credinței, socotim că este un păcat a tăcea în această lume debusolată de puterea minciunii acceptată ca firesc al vieții și a ne complăcea „mioritic” într-o stare de decădere duhovnicească acceptată ca normalitate. Făcând așa ne vom rata menirea, fapt pentru care vom fi aspru judecați la Judecata lui Dumnezeu (Matei 10, 32-33). De aceea, să ne asumăm mărturia credinței pe care trebuie să o trăim și să o mărturisim cât mai deplin, nu atât prin vorbe cât prin faptele credinței (Matei 5, 16) și să ne revenim la normalitatea stabilită prin Adevărul-Hristos.

---

[1] Pr. Liviu Petcu, "Martirii - Mărturisitori jertfelnici ai dreptei credințe”, rev. Ortodoxia, nr. 3/2013, p. 166.

[2] Mulți au căutat adevărul în acest fel și au făcut aceeași greșeală ca și Pilat din Pont, întrebând „Ce este adevărul?” (In. 18, 38), întrebare la care omenirea n-a găsit răspuns pentru că este formulată greșit. ,,Aceasta este o întrebare eretică”, Rafail Noica, Cultura duhului, Alba Iulia, 2002, p. 120. ”Doar în Persoana sfântă a Dumnezeu-omului Hristos s-a revelat întregul Adevăr etern fără vreo fisură... Dumnezeu-omul Hristos, ca persoană, este Adevărul în toată realitatea şi desăvârşirea Sa teandrică”. “Adevărul nu poate exista, din punct de vedere ontologic, în afara persoanei Sale divino umane”, Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, edit. Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 86-87, p. 90

[3] ”Doar în Persoana sfântă a Dumnezeu-omului Hristos s-a revelat întregul Adevăr etern fără vreo fisură... Dumnezeu-omul Hristos, ca persoană, este Adevărul în toată realitatea şi desăvârşirea Sa teandrică”. “Adevărul nu poate exista, din punct de vedere ontologic, în afara persoanei Sale divino umane”, Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, edit. Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 86-87, p. 90.

4 Pr. Liviu Petcu, op. cit., p. 166.

[5] Gheorghe Fecioru – „De ce fugim de Adevăr?” editorial în Familia Ortodoxă, nr. 10 (oct.) 2012, p. 3.

[6] „Schizofrenia din ce în ce mai mare dintre idealul spiritual și realitatea imediată, dintre ortodoxia declarată și ortopraxia frecvent suspendată”, Interviu realizat de Claudiu Târziu cu teologul Radu Preda în revista Lumea credinței, nr. 113-114, dec. 2012 - ian. 2013, p. 95-96.

[7] Idem, p. 95.

[8] După cum suntem numiți noi, creștinii, în slujba Botezului, în rugăciunea de taină ce se rostește după citirea Evangheliei și înainte de „spălarea pruncului”, în Molitfelnic, București, 1998, p. 36.

[9] Una din podobiile gls. I. Prealăudaților mucenici pe voi pământul nu v-a acoperit, ci cerul v-a primit...” vezi și Ioan 5:24

[10] „Nu atât noi apărăm adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr și să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi.” - Rafail Noica – op. cit., p. 120

[11] Iustin Popovici, op. cit., p.45