'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Am luat titlul acestei prefeţe* dintr-un articol de I. G. Duca (Viaţa literară, 1906), sugerând prin el că, în istoria română, luptele politice, cu toată atmosfera lor tulbure, acră şi fără credinţă (Al. Vlahuţă), cu toată ura oarbă, violenţa trivială, „bădărănia constitutivă” a practicii duplicitare (Paul Zarifopol), cu toată „ferocitatea neînchipuită” a ostilităţii (Octavian Goga) sau cu amestecul de iad şi rai ideologic (Mihai Eminescu) nici n-au început, nici nu s-au încheiat cu o zi anume reflex înscrisă într-un calendar. Murdăria lor, a acestor lupte, în aprecierea nu tocmai exagerată a lui Nicolae Iorga, cu tot cortegiul de ipocrizii și intoleranţă, a existat dintotdeauna şi, probabil, va supravieţui replica watches oricăror lecţii de inutilă pedagogie a culturii.

Sfârşitul războiului mondial şi regimul totalitar, instalat după 1944, au exacerbat comportamente şi obiceiuri deja existente, pe care noua structură de putere le-a valorificat pe fondul unor tensiuni favorabile exploziunii instinctelor punitive, dezechilibrate şi cinic-imorale. A fost decisiv, în această brutală deschidere spre anormal, lungul exerciţiu al complicităţilor individuale, al înregimentării lipsite de suportul marilor idei şi limbajul vitriolant, ucigător de conştiinţe, pus, nu de puţine ori, în serviciul asasinatului moral. Aventura în efemer, ideea absurdă a revoluţiei permanente, agitaţia maladivă în mediocritate, înverşunarea supralicitării şi sălbătăcia calomniei au creat, în ultimele decenii de secol XX, nu numai tipologia nouă a dezertării şi a josnicei adeziuni la tranzitoriu, ci şi o stare de „sălbăticie a minţilor” (T. Arghezi), folosită, pe toată durata experimentului educativ, în vaste operaţiuni de crimă, teroare şi lichidări identitare. Dezordinea unui timp şi răul unui neam au fost valorificate cu virulenţă şi cu mijloace silnic-agresive fără precedent. Din păcate, nu mic a fost, în acest abject montblanc replica efort de nimicire a spiritului, jocul, pervers adeseori, al compromisului şi al trădării scriitorului român, iresponsabil punând piatra de temelie a unei lumi de ură, patimi şi incriminări.

Volumul este dedicat, în principal, năucitoarelor schimbări survenite insurecţiei din ’44, căreia, treptat, i-au urmat suprimarea presei libere, dictatura modelului străin, introducerea cenzurii, doctrina partidului unic, eliminarea fizică a elitei intelectuale, epurarea, pe scurt, invazia, în istoria şi cultura românească, a duhului de alienare şi distrugere. Implicaţi în politica de tribună, scriitorii vor fi obligaţi, din oportunism, să trăiască într-o „aproximaţie de două lumi incomplete” (T. Arghezi): una încă a visului şi a iluziei, alta necruţătoare în tentativa dinamitării turnului de fildeş. Ierarhiile intelectuale sunt înlocuite agresiv cu autoritatea directivei politice şi competiţia cu slugărnicia şi dogma dictaturii. Opera este de-acum armă de luptă, ea adânceşte realitatea, îndrumă, combate, zdrobeşte, înfierează, demască, înarmează, deconspiră, este comandă şi sarcină proletară, împlinită şi prin zelul autorului (ziaristului) devenit soldat în serviciul propagandei stimulate, în parte, şi de „beţia eliberării” (G. Călinescu). Suprimarea dialogului civilizat, bazat pe inteligenţă şi respectul adversarului a fost, pentru foarte mulţi, devastatoare. Fiindcă, peste noapte, cei ce nu erau „cu noi” deveniseră drojdie reacţionară, otrăvitori de suflete, epave, paraziţi, trădători, vânzători de ţară, „filosofi ai anarhiei legionare”, asasini, renegaţi, degeneraţi, debili, farsori, infami, obscurantişti „îndopaţi de vanitate”, „provocatori de război”, lichele naţionale, „fii ai haosului” şi bufoni. Anii imediat postbelici reprezintă o perioadă confuză de calomnii dezagreabile (vezi secţiunile Profiluri negre şi Epuraţia), de sloganuri importate, de ignobile atacuri la persoană, de mistificări stridente, în sfârşit, de servilism ridicol şi de „repertorii diversioniste”, cum le numea Geo Dumitrescu. O reprezentaţie ilară, deprimantă şi nedemnă, în care îşi împart rolurile, cu aceeaşi revoltătoare lipsă de civilitate, Nichifor Crainic, Ion Caraion, Miron Radu Paraschivescu, Iorgu Iordan, Al. Piru, Petru Dumitriu, Zaharia Stancu şi alţi ejusdem farinae din tristul început de epocă totalitară. Până şi Blaga a fost împins în acest nedemn spectacol de elucubraţii şi denigrări lipsite de igiena bunului simţ. Liviu Rebreanu, T. Arghezi, E. Cioran, Ionel Teodoreanu, I. Al. Brătescu Voineşti, Ion Petrovici, Sextil Puşcariu, Alexandru Marcu, N. Carandino şi mulţi alţii, niciunul nu scapă de râvna demolatoare a trâmbiţaşilor noului regim. În presă se instalează lipsa de respect faţă de adevăr, dispare exerciţiul de admiraţie, preţuirea reciprocă e înlocuită cu mistica discreditării şi cu norma exigenţei de partid.

Cum a fost posibil, în doar câţiva ani, să prolifereze până la absurd defăimarea şi şantajul, să se compromită vocaţia comuniunii, să se instituţionalizeze mediocritatea şi să se instituie o stare general-conflictuală pe seama căreia au intrat în literatură toţi infractorii utopiilor de împrumut? După 1950, începe seria marilor arestări, libertatea, bruma de libertate e înlocuită cu tortura, cuvântul e ucis în noaptea lungilor detenţii, comunicarea se face pe sine act de constrângere şi ameninţare. Este începutul de orbecăială (E. Cioran), care se va prelungi dramatic până în zorii viitorului mileniu. Cititorii vor găsi în carte, cu siguranţă, răspunsuri pentru multe manifestări de arbitrar şi de adversitate, pe care le trăiesc ei înşişi, astăzi, într-o lume la fel de vehement-echivocă, sfâşiată între aceleaşi false evlavii şi pioase blasfemii. Un tânăr temerar anunţa, de curând, nobila intenţie de a salva, în viitorul previzibil, România. Imposibil! România suntem noi şi nu vom putea salva nimic, până nu ne vom salva, mai întâi, pe noi de noi înşine.

---

* Text introductiv la volumul Politică şi cultură, în curs de apariţie la Editura Şcoala Ardeleană, din Cluj, în colaborare cu Liliana Burlacu şi Doru George Burlacu.