--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2016, nr. 7 (315), an XXVII (serie nouă)
Personalităţi duhovniceşti contemporane
--- pagina: 5

Etty Hillesum și întâlnirea cu Dumnezeu în „celălalt”

de Ierom. Dr. Benedict Vesa

„Și totuși Dumnezeu este iubire”, este replica tinerei Etty Hillesum, rostită într-un timp extrem de intens, în focul suferinței din lagărul de la Auschwitz. Credința este o aventură care se verifică și se validează mai ales la poalele Crucii. După un moment în care resimte nevoia de „a-L ierta” pe Dumnezeu pentru a nu fi intervenit ca lucrurile să ne întâmple așa cum au fost, Etty Hillesum a fost capabilă să exprime limpede acest cuvânt scripturistic, dar, mai mult decât atât, să se decidă să fie colaboratoare și slujitoare a lui Dumnezeu în exprimarea concretă a iubirii în întâlnirea cu celălalt. Se socotește pe sine „un ajutor” al lui Dumnezeu în slujirea celuilalt și un piaget replica watches explorator al divinității în omul lăuntric, fie el chiar și corupt la exterior.

Esther (Etty) Hillesum se naște pe 15 ianuarie 1914 în orașul olandez Middelburg, într-o familie de intelectuali, Levis, profesor de limbi clasice, și Rebeca Bernstein. Deși aparținea unei comunități evreiești, nu a fost o practicantă a religiei sale. După primele studii urmate în localitatea de baștină, gimnaziul îl continuă la Deventer, iar la Amsterdam absolvă studiile universitare în Drept. Din 1937 intră montblanc replica watches într-o relație cu Han Wegerif, un văduv înstărit. După trei ani, Olanda a fost ocupată de regimul nazist, care a început să vâneze populația cu sânge evreiesc. Încercând să o protejeze, Jaap, fratele său, i-a propus să facă parte din Consiliul evreiesc din Amsterdam, unde a funcționat doar pentru o perioadă de două săptămâni, după care a fost transferată ca lucrător social în lagărul de tranzit de la Westerbork. În septembrie 1943 ea însăși va lua drumul Auschwitz-ului, iar, potrivit însemnărilor Crucii Roșii, a fost ucisă prin gazare în ziua de 30 noiembrie a aceluiași an.

Deloc lipsită de importanță în această perioadă a fost întâlnirea cu Julius Spier, fost coleg al psihanalistului Jung, care ar fi avut o influență majoră asupra dezvoltării psihologice și religioase a tinerei Etty. A început printr-o însoțire psihologică în depresiile pe care le traversa, sfârșind prin a-i exploata puterile interioare. Acum are loc introducerea în lectura Bibliei și, în mod special, a scrierilor Fericitului Augustin. În martie 1941 începe să își țină un jurnal, încercând să-și răspundă la unele interogații existențiale cu privire la sensul vieții și la existența divinității. Perspectiva sa religioasă pornește de la nivelul antropologic, probabil în contextul influenței psihanalizei Jung-iene. De aceea, la moarte lui Spier va scrie: „Mi-am recâștigat contactul cu mine, cu ceea ce este mai profund și mai bun în mine, ceea ce eu numesc dumnezeu”. Contextul unei religiozități imanente, centrate pe regăsirea sinelui, este revelat de viziunea lui Jung, pe care o citează explicit: „Cunosc oameni pentru care întâlnirea cu puterea ciudată care se află în ei înșiși este o experiență atât de copleșitoare încât ei au numit-o dumnezeu” (12 ianuarie 1942). Ea refuză ideea unui Dumnezeu dogmatic, exprimată la nivel teoretic, proclamând limpede experiența drept singura realitate de necontestat. Shoah-ul a făcut-o să-L experieze pe Dumnezeu dincolo de ideile convenționale.

Descoperirea lui Dumnezeu pornește în cazul său de la explorarea abisului interior al omului. Nu este vorba doar de o simplă proiecție a lui Dumnezeu, pornind de la realitatea interioară, căci exprimă limpede o diferența între experierea divinului la nivelul omului interior și transcendența Sa, manifestată în relația dialogală cu întreaga creație. De fapt, acestea sunt cele două căi de cunoaștere a lui Dumnezeu pe care le evocă pe parcursul Jurnalului său și în scrisorile pe care le-a lăsat posterității[1].

Această întâlnire a fost generată de un moment obligatoriu în itinerariul său spiritual, despre care vorbește în mai multe rânduri – exercițiul singurătății. Acest moment are un caracter ambivalent, pe de o parte, este dureros și aduce nefericire, pe de altă parte, fortifică și generează entuziasm. Ea însăși afirmă: „Una mă face să mă simt îngrozitor, nefericită, pierdută și oropsită, cealaltă mă face să mă simt puternică și fericită. Prima apare întotdeauna când mă simt în afara contactului cu semenii, cu totul, când sunt complet separată de alții și de mine însămi și nu se poate întrevede nici un scop în viață, și nici nu se poate intui care este locul meu. Celălalt tip de singurătate, prin contrast, mă face să mă simt foarte puternică și sigură, legată de toată lumea și de toate, și de Dumnezeu, și îmi dă siguranța că pot gestiona lucrurile pe cont propriu și că nu sunt dependentă de ceilalți. Atunci știu că sunt parte a unui întreg cu un sens și că pot împărtăși o forță cu ceilalți” (09 august 1941). Acceptarea vieții ca un întreg i-a adus un sentiment de securitate și de încredere, și puterea de se preda lui Dumnezeu, străină de orice sentiment al disperării, fie ea și în suferință. De fapt, acest exercițiu făcea parte dintr-un întreg proces de reducere la esențial, într-o lume care ajunsese la capăt, cel puțin pentru spațiul de care aparținea. În consecința experierii singurătății sau împreună cu acest exercițiu stă și gestul, la fel se genuin și esențial, al îngenunchierii: „Așa ceva nu am simțit niciodată înainte așa cum s-a întâmplat în această după-amiază... Iar simplul fapt este că acum am lăsat să se întâmple acest lucru cu mine... În timp ce stăteam acolo la soare, mi-am aplecat inconștient capul meu pentru a simți mai bine acel nou sentiment vis-a-vis de viață. Dintr-o dată am știut cum cineva se poate scufunda adânc în jos, cu curaj, și să îngenuncheze și să găsească acolo pacea, cu fața ascunsă în mâinile îndoite” (16 martie 1941).

Din acest gest se naște decizia de „a-i fi ajutor Domnului”, de a deveni un slujbaș dedicat în lucrarea binelui (1 Cor. 3,9). Și acest lucru se realizează, indirect, prin identificarea și salvarea „acelei bucăți mici din Dumnezeu” în noi și în ceilalți. Și, în consecință, să lucreze cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Dintr-o dată se simte pregătită să meargă oriunde în această lume unde Dumnezeu o trimite. Pe linia misticului Francisc de Assisi, va scrie: „O, Doamne, lasă-mă nu atât de mult să fiu mângâiat, cât să mângâi, nu să fiu înțeles, cât să înțeleg, nu să fiu iubit, ci să iubesc...” (20 septembrie 1941).

Etty a devenit recunoscătoare pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ea: „L-a Explorat pe Dumnezeu în ea, aducându-L la viață; L-a explorat și L-a căutat pe Dumnezeu în toate inimile oamenilor pe care i-a întâlnit. S-a consacrat lui Dumnezeu. A promis să găsească o locuință și un refugiu pentru Dumnezeu în cât mai multe locuințe, ceea ce a însemnat în cât mai mulți oameni, căci noi suntem temple ale lui Dumnezeu. A urmat calea regelui David, care a refuzat să se odihnească până când I-a găsit o locuință lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor. În ciuda suferinței, Etty a refuzat să renunțe la Dumnezeu. A vrut să supraviețuiască și să dea mărturie despre faptul că Dumnezeu era viu, chiar și în acele vremuri teribil de dificile (27 iulie 1942).

Papa Benedict al XVI-lea afirma într-o cuvântare despre această personalitate religioasă a secolului trecut: „Mă gândesc la Etty Hillesum, o tânără olandeză de origine evreiască, care a murit la Auschwitz. La început, departe de Dumnezeu, ea L-a descoperit uitându-se adânc în ea și a scris: Există un adânc profund în interiorul meu. Și în el locuiește Dumnezeu. Uneori, și eu sunt acolo. Dar cel mai adesea pietre și pietriș îl blochează, iar Dumnezeu rămâne îngropat jos. Apoi, El trebuie să fie scos din nou la iveală” (Jurnal, 97). În viața ei perturbată și neliniștită L-a găsit pe Dumnezeu în mijlocul tragediei secolului 20: Shoah-ul. Această tânără fragilă, dar transfigurată prin credință, a devenit o femeie plină de iubire și pace interioară, care a fost în stare să declare: Trăiesc într-o intimitate constantă cu Dumnezeu” (13 februarie 2013).

Testamentul pe care ni-l lasă este limpede și mângâietor și pentru timpul nostru și omul contemporan – „Și totuși, Dumnezeu este Iubire” (29 iunie 1943). Dacă Dumnezeu este iubire, așa cum putem citi în 1 Ioan 4, atunci El poate fi recunoscut numai prin și în această iubire. Etty a decis să iubească, alegând iubirea mai presus de orice, drept singurul principiu de viață și simpla putere care dă sens suferinței și depășește puterea distrugătoare a morții.



[1] The Letters and Diaries of Etty Hillesum, 1941-1943, edited by Klaas A. D. Smelik, translated by Arnold J. Pomerans, Ottawa, Novalis, 2002.