--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2016, nr. 7 (315), an XXVII (serie nouă)
Cronica
--- pagina: 8-9

Pelerin în Ţara Sfântă (III)

de Pr. Georgel Rednic

(continuare din numărul anterior)

Nimeni nu are voie să ignore faptul că pocăinţa este un eveniment din viaţa omului, destul de complex, care poate fi înţeles în totalitate doar atunci când este trăit. Ea este unică într-un fel, însă cu toate acestea se repetă sau mai bine spus ar trebui să se actualizeze în fiecare zi din viaţa omului credincios. Ea poate să fie socotită singulară şi totuşi vom vedea că putem vorbi de mai multe feluri de pocăinţă. Cum împăcăm aceste lucruri contradictorii? Analizându-le şi trăindu-le în complexitatea lor.

Pentru a înţelege mai bine caracterul unic şi singular, dar şi al celui multiplu şi felurit vom spune încă de la început că pocăinţa este trăire. Accesul la acest fel de trăire se face prin pocăinţa iniţială, menţinerea în el se face prin pocăinţa ca stare de vieţuire şi actualizarea acestuia se face prin Pocăinţa ca Taină. Tehnic vorbind putem să vorbim de fiecare fel de pocăinţă în parte, însă în practică ele se întrepătrund şi se intercondiţionează reciproc. Nu se poate vorbi de una fără alta, de accederea la una fără să fi trecut prin alta, de eficacitatea uneia ignorând aportul celeilalte.www.patek-philippereplica.co.uk

Ştiţi care ar trebui să fie rezultatele peregrinării noastre în Ţara Sfântă? Răspunsurile ar putea să fie multiple, dar în contextul nostru vă voi vorbi doar de unul: fiecare dintre noi ar trebui să se pocăiască, adică să îşi schimbe mintea, modul de vieţuire. Am venit aici pentru a căuta ceva, iar dacă am găsit ceea ce căutam, înseamnă că ne vom întoarce acasă cu ceva în plus pe care vom vrea să-l împărtăşim şi altora. Depinde de noi dacă vor fi doar poze, icoane, brelocuri, haine, dulciuri, jucări etc. Am venit aici pentru a fi cât mai aproape de locurile prin care a umblat Hristos, dacă nici aici nu ne vom întâlni cu El, înseamnă că vom merge acasă aproape la fel de goi precum am venit. Depinde de noi dacă vom merge doar pe urmele Lui sau ne vom şi întâlni cu El. Am venit aici făcând mari sacrificii materiale, iar dacă ne-am îmbogăţit sufleteşte, înseamnă că toată strădania s-a meritat. Depinde de noi dacă numai am sărăcit, fără să ne şi îmbogăţim. Am venit aici lepădând viaţa noastră de fiecare zi, pentru a trăi o altfel de viaţa, şi prin urmare înseamnă că cel puţin dintr-un punct de vedere ne dorim mai mult. Depinde de noi dacă ne întoarcem la acelaşi mod de vieţuire, sau vom căuta un altul. Totul depinde de noi.

Întrebarea ce să facem? este pe buzele multora dintre noi, iar răspunsul este simplu: să ne pocăim. Pe altă cale să ne întoarcem la casele noastre, la copiii noștri, la prietenii noștri, la colegii noștri, etc. La un alt mod de vieţuire să ne întoarcem şi la un alt fel de raportare la cei din jur. Pocăinţa ca Taină ne va sta la îndemână în curând, în cadrul ei poate că vom replica chopard watches avea parte de pocăinţa iniţială, în cadrul căreia lacrimile vor şterge mulţimea păcatelor şi de aici înainte cine ne opreşte să punem început bun pocăinţei ca mod de vieţuire”.

După terminarea cuvântului axat pe pocăinţă ne-am retras într-o încăpere mai mică, unde am făcut rugăciunile dinainte de spovedanie şi am început să spovedesc. Deşi eram preot de 5 ani încă nu mai spovedisem atâta lume deodată. Deşi spovedisem mulţi oameni până la acel moment, totuşi nici pe departe nu s-au vărsat atâtea lacrimi ca în acea seară. Deşi în pastoraţia anterioară am avut parte de câteva ori să văd, cel puţin pentru moment, cum un alt om se ridică în urma spovedaniei, de data aceasta numărul lor covârşea. Cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o pocăinţă iniţială în cadrul Tainei Pocăinţei, iar o altă parte se slujiseră exemplar de această Taină înfricoşătoare care nu a fost dată nici îngerilor (Sfântul Ioan Gură de Aur), pentru regenerarea lor sufletească. La finalul mărturisirii eram un preot împlinit, care totuşi îşi conştientiza neputinţa că în mai mulţi ani de preoţie nu reuşise să facă ceea ce harul lui Dumnezeu din acele locuri a făcut în două zile. Pe cât eram atunci de împlinit pe atât sunt de gol acum, deoarece nu mai ştiu nimic despre sufletele acelor oameni, dacă au continuat sau nu să ducă o viaţă în pocăinţă.

La 23.30 am terminat de spovedit ultimul credincios, am alergat în cameră după veşminte şi foaia preţioasă emisă de Patriarhia Ierusalimului, după care am mers la autocar, toţi mă aşteptau, eram în întârziere. Autocarul ne-a lăsat în acelaşi loc de unde mă luase la amiază, aşa că ştiam drumul de intrare în cetate. Spre surprinderea mea era foarte puţină lume pe stradă în acel loc şi nu toţi mergeau în aceeaşi direcţie, aşa că începeam să îmi fac probleme şi o oarecare nesiguranţă şi-a făcut loc în sufletul meu. Faţa mi s-a luminat când am intrat în cetate, zeci de oameni, dacă nu sute ieşeau pâlcuri de pe diferite străduţe şi se îndreptau toţi în aceeaşi direcţie. Orice îndoială mi-a dispărut atunci când am văzut călugări şi preoţi mergând în aceeaşi direcţie. Nu ştiu dacă am mai avut parte de un moment în viaţă când înainte cu mult de a începe Sfânta Liturghie să leapăd toată grija cea lumească. Călugării şi preoţii pe care îi urmăream se distanţau tot mai mult de noi, parcă zburau, aşa că am iuţit pasul, atât de mult încât la un moment dat din urmă am auzit un strigăt „mai încet”, am întors capul să văd care este situaţia, iar în clipa următoare am conştientizat că îi pierdusem pe cei care îi urmăream, dispăruseră în spatele unei uşi mari. În spatele uşii era un fel de curte a Bisericii Sfântului Mormânt, aşa că după ce ne-am adunat toţi acolo, am stabilit ca tot acolo să ne întâlnim la sfârşitul slujbei. Din acea clipă în orele care au urmat nu mai îmi amintesc decât chipurile a vreo 8-9 persoane deşi în faţa ochilor mei au fost mii. Cutremurat, dar încântat în acelaşi timp, sfios, dar oarecum plin de îndrăzneală, avid de a ştii şi a vedea tot ceea ce este înăuntru, dar şi cu o oarecare cumpătare priveam înmărmurit cum doi diaconi cădeau cu mult zgomot în jurul Sfântului Mormânt.

Pentru câteva minute am rămas ţintuit locului admirând nu atât ceea ce se putea vedea, cât atmosfera. Lângă mine venise un preot rus, care privea şi el la cei doi diaconi şi care era mult mai stăpân pe sine, reuşind chiar să-mi zâmbească binevoitor. Am revenit cu picioarele pe pământ, eram teoretic în întârziere şi nu aveam om care să mă arunce în scăldătoare, respectiv să îmi spună cum şi unde ar trebui să ajung pentru a putea să slujesc şi eu. Un preot de acasă încercase să îmi explice în mare care este situaţia, dar imaginaţia mea era prea săracă, iar trăirile erau atât de intense încât am fost depăşit de situaţie. Cu o sforţare enormă pentru acele momente am început un dialog cu preotul rus, în toate limbile pe care le ştiam, în acel moment doar el mă putea ajuta. Cert este că atât atunci cât şi câteva zeci de minute mai târziu am regretat amarnic că nu ştiu rusă şi greacă. După mai multe încercări de a-i spune ce vreau, m-a luat de mână şi printr-o uşă laterală m-a dus în altarul Bisericii Ortodoxe unde se aflau deja vreo 20 de preoţi. Am rostit în limba rusă un „Domne miluieşte” şi un „mulţumesc” către cel care m-a călăuzit, m-am închinat şi am căutat un loc mai discret de unde să pot vedea tot ceea ce se întâmplă şi totuşi să nu deranjez pe nimeni. Pierdusem încă de la intrare noţiunea timpului, aşa că nu ştiu decât că la 3.30 ne-am întâlnit cu pelerinii din nou în curte. Am simţit o oarecare nelinişte la toţi cei prezenţi, dar mi-am dat seama în curând că nu am nici o şansă să descifrez misterul, greaca şi rusa erau limbile în care se putea vorbi. Doi preoţi şi doi diaconi erau îmbrăcaţi în veşminte albastre, intervenind din când în când în cadrul unei slujbe pe care am presupus-o a fi utrenia. După vreo 5 minute unul dintre preoţi s-a apropiat de mine, m-a întrebat ceva în rusă şi era vădit nemulţumit că nu se poate înţelege cu mine nici în greacă. Am încercat să îi explic ce îmi doresc, m-a întrebat dacă am hârtii, am spus că da, şi că am şi veşminte şi atât a fost toată discuţia.

Emoţiile şi teama că nu voi sluji aproape că mă copleşeau, iar pentru a face faţă am început să îmi spun rugăciunile dinainte de împărtăşanie. Între timp a sosit un ierarh, care aveam să aflu mai târziu că era un mitropolit din Ucraina, care a scos destul de mult din inerţie mulţimea de preoţi aflată în altar. Odată cu el şi după el au mai venit şi alţi preoţi şi diaconi, astfel că numărul celor prezenţi în altar era peste 35. Lucrurile s-au liniştit din nou, aşa că am început să citesc pomelnicele de vii şi adormiţi, pe care le adusesem de acasă, erau vreo 3000 de nume. Dacă mie mi s-a făcut cinstea aceasta de a ajunge la Biserica Sfântului Mormânt, am crezut de cuviinţă ca şi numele celor datorită cărora am ajuns eu acolo să fie pomenite. La scurtă vreme după terminarea lor, a mai venit un ierarh, care era oarecum de-al casei, totul s-a pus în mişcare odată cu venirea sa, mai târziu aveam să aflu că era patriarhul Ierusalimului Teofil al III-lea. S-au stabilit cei 10 preoţi care vor sluji, iar eu nu eram printre ei, însă tot ceea ce au făcut ei, am făcut şi eu, chiar dacă nu mi-a spus nimeni. Când am fost îmbrăcat cu toate veşmintele, preotul care a mai vorbit înainte cu mine s-a apropiat de mine şi mi-a cerut hârtia care să certifice că pot sluji. Bucuros i-am arătat-o şi am început să prind curaj.

Până atunci slujisem la vreo 6 liturghii arhiereşti cu patru ierarhi diferiţi şi de vreo 5 ori în sobor, aşa că mi-am propus să fiu cât mai atent să nu încurc pe nimeni din cauza stângăciei mele. Grija cea lumească începusem să o leapăd încă din avion, astfel că la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt nu mai aveam mult de lepădat. Am ieşit din altar toţi cei pregătiţi pentru Sfânta Liturghie, am traversat biserica ortodoxă şi ne-am poziţionat în formă de U în faţa intrării Sfântului Mormânt. A fost prea târziu când mi-am dat seama că am ieşit din altar prea târziu şi prin urmare m-am aşezat greşit. Ectenia dinaintea Fericirilor a fost rostită în limba română de către un diacon, aşa că m-am mai liniştit, deoarece în urma intrării primilor 4 preoţi în altar eram primul din stânga patriarhului. După vohodul mic, diaconul care a rostit ectenia în română s-a apropiat de mine, m-a întrebat dacă sunt român, am spus că da, iar în următoarea clipă m-a luat de mână şi m-a dus în anticamera Sfântului Mormânt, acolo era patriarhul, mitropolitul, 4 preoţi şi doi diaconi din când în când. Ce-a fost în sufletul meu în acele clipe şi în cele care au urmat numai Dumnezeu ştie, eu doar pot spune sigur că trupul mi-a fost prezent permanent acolo, iar atunci când trebuia să ies de acolo la diferite momente ale slujbei, abia aşteptam să fiu chemat din nou înăuntru. Fiind un om băgător de seamă, în alte împrejurări, unele lucruri poate că puteau chiar să mă deranjeze sau marcheze, însă în condiţiile prezentate totul a fost perfect. Eram în anticamera Sfântului Mormânt, aveam să mă împărtăşesc în acea anticameră cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ce se mai putea întâmpla mai mult decât atât. În timpul slujbei, atât patriarhul, cât şi mitropolitul au intrat în Sfântul Mormânt, aşa că după împărtăşirea preoţilor şi revenirea în anticameră am întrebat pe preotul care făcuse proscomidia dacă pot intra şi eu până ce patriarhul împărtăşeşte pe preoţii care nu au slujit. Mi-a spus că da şi, l-a momentul potrivit, am intrat. Pe lespedea Sfântului Mormânt se săvârşise proscomidia, am început să plâng multumind lui Dumnezeu pentru toate. Am stat acolo vreo 2-3 minute fără să mai aud şi fără să mai văd pe nimeni, iar la finalul lor am revenit în antecameră. Toate acestea m-au marcat atât de profund încât am uitat de credincioşii mei care trebuiau să fie împărtăşiţi. Am observat că imediat după împărtăşirea preoţilor s-au pregăitit 7 potire pentru împărtăşirea credincioşilor, iar atunci când am ieşit din Sfântul Mormânt s-au dat ultimile două. Când am realizat că nu mai au nici un potir, am spus celui care făcuse proscomidia că am şi eu credincioşi pe care trebuie să îi împărtăşesc. Vădit încurcat de situaţie m-a întrebat de ce nu am spus mai devrme, după care mi-a spus să aştept ca patriarhul să termine de împărtăşit preoţii, după care îmi va da acel potir să-i împărtăşesc pe credincioşi. Încă buimăcit de toate m-am văzut cu potirul patriarhal în mână şi cu diaconul care rostise ecteniile în română, chemându-mă să merg după el pentru împărtăşirea credincioşilor români. Gândul îmi era la cei pe care i-am spovedit, dacă au reuşit să mă vadă toţi când am ieşit din anticamera Sfântului Mormânt şi m-am îndreptat către un colţ al Bisericii Ortodoxe. Spre surprinderea mea în momentul când m-am oprit şi m-am întors aveam o mulţime de oameni în spatele meu. Eu spovedisem până în 20 de persoane, iar în faţa mea erau în jur de 100. Cu ochii umezi de bucurie, dar şi cu mintea frământată de întrebări, am început să rostesc rugăciunile dinainte de împărtăşanie. În tot acest timp năvăleau tot felul de întrebări: Oare s-au spovedit toţi? Oare au primit toţi dezlegare? Oare s-au pregătit aşa cum se cuvine? Oare sunt conştienţi de unicitatea evenimentului? Oare pot eu să opresc pe cineva de la împărtăşanie? Oare mă va ierta acel om vreodată dacă nu-l împărtăşesc? Oare va mai avea vreodată şansa să se împărtăşească la Sfântul Mormânt? Cu astfel de gânduri am terminat rugăciunile şi m-am trezit spunând următoarele cuvinte: Cei care v-aţi spovedit, aţi primit dezlegare şi v-aţi pregătit pentru împărtăşire apropiaţi-vă. Nimeni nu s-a retras însă nu mai era problema mea atunci când împărtăşeam, ci problema lor, căci rostisem cuvintele cu voce tare şi apăsat, aşa încât să mă audă toată lumea.

Liturghia s-a încheiat, soborul s-a întors în altar, iar eu încă tot împărtăşeam. De departe vedeam cum se îndreaptă spre mine destul de hotărât unul dintre diaconi, însă eram fericit deoarece mai aveam doar o persoană de împărtăşit. A urmat un schimb de vorbe între diaconul român, care m-a ajutat, şi cel care venise, am predat potirul şi, cu o mulţumire cum nu am mai avut-o nici până atunci şi nici de atunci încoace, m-am îndreptat spre altar pentru a mă schimba, şi chiar dacă picioarele îmi erau pe pământ aveam senzaţia că zbor. Cu cea mai mare largheţe m-am dezbrăcat de veşminte, am mulţumit celor care mai erau acolo, m-am închinat şi am plecat să mă întâlnesc cu credincioşii mei. Pe drumul de întoarcere cineva din autocar a citit rugăciunile de mulţumire de după împărtăşanie.

În timpul zilei urma să mergem pe Drumul Crucii şi să vedem cu toţii Biserica Sfântului Mormânt cu tot ceea ce este în ea, primind şi indicaţiile potrivite, însă nici pe de parte nu am mai ajuns la intensitatea trăirilor din noaptea care tocmai trecuse. Au mai fost 5 zile de pelerinaj, însă eu eram atât de împlinit, încât dacă ar fi trebuit să merg acasă nu cred că m-aş fi supărat prea tare. În zilele care au urmat am început să vorbesc şi mai mult şi cu şi mai multă înverşunare, astfel încât ghida intervenea doar cu informaţii tehnice, însă de fiecare dată când aveam puţin timp liber meditam cu plăcere la ceea ce trăisem în acea noapte la Sfântul Mormânt.

Aşa cum atunci când am plecat de acasă am lepădat treptat toată grija cea lumească, tot aşa pe măsură ce se apropia ziua plecării grijile acestei lumi încercau să-şi găsească loc în sufletul meu. Pe multe dintre ele totuşi am reuşit să le ţin departe de sufletul meu, până în momentul aterizării pe aeroportul din Cluj-Napoca, totuşi altele chiar şi în acele locuri binecuvântate au reuşit să mă subjuge.

Revenirea cu picioarele pe pământ şi la grijile de fiecare zi a fost imediată şi destul de brutală. Târziu în noapte, înainte de a intra în casă, am vizitat toate lucrările care se făcuseră în lipsa mea, a doua zi începând cu ora 9.00 eram ghid pentru un autocar de copii de la Cluj în "Săptămâna altfel". Lucrările din jurul bisericii se opriseră deoarece cimentul se terminase, bordurile erau insuficiente, iar pavajul încă nu era comandat. După mai multe ore petrecute la telefon, totul era pregătit ca luni să se continue lucrările care erau sistate şi care până în Joia Mare trebuiau terminate. Slujbele din sâmbăta lui Lazăr şi din Duminica Floriilor au fost o adevărată alinare pentru sufletul meu, deoarece în cadrul lor am căutat să las cât mai mult din grija cea lumească, şi să mă hrănesc cât mai mult din traista cu hrană duhovnicească pe care o adusesem cu mine din Ţara Sfântă. Şi astăzi, la doi ani de la plecare în Ţara Sfântă, dacă mai caut în această traistă să mai găsesc multă hrană duhovnicească, care mă ajută să merg mai departe indiferent de încercările care vin asupra mea.