'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Recenta expoziţie a Manuelei Botiş, artistă cu peste 300 de lucrări în ţară şi străinătate, îşi întâmpină lectorii-privitori cu tainice incursiuni în „mireasma amintirilor” elene.

Vibrantul ţinut al Greciei, pliat pe dialectica revelării şi ocultării, oferă o lume deja organizată formal şi cromatic, studiată de artistă până în miezul ei spiritual viu şi transpusă în tablourile şi tehnica sa mixtă sub forma octogonului şi pătratului, elemente recurente la Horia Bernea, replica longines Silviu Oravitzan sau Grupul Prolog, care în anul 2013 vernisa la Bucureşti expoziţia intitulată lapidar, „Prolog. Însemnări din Grecia”, fascinantă prin aspectul subiectelor şi simbolurilor alese de pictorii Ion Grigorescu, Constantin Flondor, Horea Paştina, Paul Gherasim şi Mihai Sârbulescu.

Tot ceea ce înseamnă imagine descifrabilă a Greciei se metamorfozează la Manuela Botiş într-un imaginar cromatic inepuizabil, în jurul axei văzutelor/ nevăzutelor gravitând spectacolul de forme şi culori, cu suita de senzaţii, întâmplări sufleteşti şi lumina de factură taborică, amprentând spaţiul mediteranean, cu rolul de a-i pune artistei mai pregnant în evidenţă fidelitatea faţă de tradiţia paulină.

Sub identitatea Manuelei Botiş, hermeneutica universului elen, ca şi întreaga ei creaţie, se desfăşoară din perspectiva sensurilor şi simbolurilor teologice implicite. Un astfel de gest artistic orientat spre profunzimi teologico-simbolice m-a predispus, fără pretenţia de a epuiza semantica profund subiectivă a artistei, la a interpreta accentele cromatice contrastante din tabloul alăturat acestui text, drept o prefigurare a Bisericii cu dubla ei conotaţie: Biserica de jos, luptătoare, în chipul unor sâmburi de rodie (precepută de Sfinții Părinţi ca semnificând Biserica însăşi), nu în stare germinativă, ci „plesnind de bucurie” – parafrazând un vers al lui Paul Valéry dedicat rodiilor –, şi Biserica din cer, triumfătoare, sugerată de lumina neînserată a „mântuitului azur”, cum ar spune Ion Barbu, ce subţiază feminitatea amintirilor cromatice din Grecia în siajul veşniciei.

Iar această amintire a veşniciei, propusă privitorului spre hrană, urcă suplu, în pictura Manuelei Botiş, la „Memoria lui Dumnezeu”.