'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Cu gândul la Dumnezeu, cu voioşie şi voinţă, echipaţi ca de drumeţie, am pornit în pelerinajul care ne-a pregătit multe trăiri, impresii şi surprize neaşteptate. Plecarea a fost vineri noapte spre sâmbătă, la ora 2:00 din faţa Casei de Cultură, aşa cum ne-am obişnuit. Bucuroşi, ne-am strâns la autocar şi la mașina ASCOR, care ne-au dus la Iezer, prima oprire. Şi drumul până aici a fost neaşteptat, pentru că o porţiune de drum a fost îngustă şi mulţi ne doream să o luăm deja la pas, tot văzând râpe, porţiuni surpate, râul Cheia care parcă voia să mai mănânce din drum. Dar ce bine că a fost aşa, pentru că rugăciunea interioară sporea şi nădejdea creştea.

Iată-ne ajunşi la schitul Iezer, în jurul orei 8:00, unde ne-a întâmpinat fratele Constantin, „omul munţilor”, după cum i-am spus unii dintre noi, văzând curajul său şi încrederea cu care bătea cu picioarele pădurile şi dealurile. Crescând de la 2 ani în mănăstire la Frăsinei, şi ştiind locurile din zonă, ne-a condus cu râvnă şi bucurie pe drumul ce avea să ne arate frumuseţea creată de Dumnezeu, rugăciunea sinceră, pustietatea plină de viaţă şi cunoaşterea de sine. Ne-am închinat la Schitul Iezer, după care am pornit spre Pahomie. Până aici am mers 7 km, timp în care ne-am bucurat de drumeţie, de poveşti, de rugăciune şi de cântat, căci pelerinajul fără rugăciune e ca stiloul fără cerneală. Aşadar am cântat Paraclisul Maicii Domnului şi alte cântări, care să ne unească în rugăciune şi să ne sporească paşii spre mai departe. Am fost uimiţi şi bucuroşi să vedem şi să gustăm puţin din simplitatea vieţii monahale şi să ne închinăm în bisericuţa construită în stâncă, prin 1509. Ne aştepta, în biserică la binecuvântare, stareţul schitului, Părintele Siluan, care a intrat în mănăstire la 33 de ani. Înaintând în anii pământeşti, acum era cu părul şi barba albă şi cu o privire atât de senină în care parcă vedeai albastrul cerului.

Luând cu noi în inimă această privire şi strângerea lui de mână care ne-a dat putere, poposind apoi la masă, am pornit spre schitul Pătrunsa. „Un colţişor de Rai”, cum l-a numit fratele Constantin, era la 5 km distanţă de Pahomie. Traseu pitoresc şi „o preafrumoasă pustie”, am trecut prin pădure şi-am mers pe dealuri, picurii de ploaie răcorindu-ne să nu ne moleşim. Părintele Varsanufie de la Pătrunsa ne-a întâmpinat cu un cuvânt, şi apoi am cântat mai multe cântări încheind cu psalmul 102 de Slavă lui Dumnezeu, care ne-a copleşit inima de bucurie. După o masă gustoasă şi o cafea bineprimită, am pornit înapoi spre Pahomie şi Iezer, ploaia însoţindu-ne pe acest parcurs. Ajunşi înapoi la Iezer, am poposit puţin, după care am urcat prin pădure către peştera Sfântului Antonie, căruia i-am simţit puternic rugăciunile pe tot parcursul pelerinajului. Un drum destul de anevoios din cauza pământului bine umezit de ploaie, însă roditor pentru voinţa noastră de a ajunge la peşteră.

După închinăciune, ne-am luat rămas bun de la cei ce urmau să se întoarcă sâmbătă seara spre Cluj. Ne-am luat şi celelalte bagaje de la autocar, trebuincioase pentru şederea peste noapte la Bradu şi am pornit hotărâţi să ajungem cât mai repede, ştiind că mai avem de parcurs 3 km. Aici a apărut surpriza, sau mai degrabă încercarea voinţei, a răbdării, a tăriei…Oboseala era deja instalată, cu încă un rând de bagaje după noi, Sfântul Antonie parcă ne mai uşura din greutate. Drumul devenea din ce în ce mai anevoios şi mai greu, ploaia nu înceta, urcând şi coborând, prin păduri înaintând şi peste dealuri cutreierând, speram să ajungem odată. Porţiuni greu de parcurs mai ales prin pădure unde erau multe râpe şi pante abrupte, ne ajutam unii pe alţii dându-ne mâna şi rugându-ne unii pentru alţii. Tensiunea s-a instalat la un moment dat, însă rugăciunile nu ne-au lăsat şi aşa am mers mai departe. Cu impresia că suntem în „Amazon” cum au spus unii, ne bucuram, râdeam sau plângeam, nici nu mai ştiam, clar era faptul că Dumnezeu ne însoţea!

Iată-ne ajunşi în sfârşit la Bradu, unde vom rămâne peste noapte. Aici ne aşteptau măicuţele atât senine şi ocrotitoare, încât am şi uitat de oboseală, fiind copleşiţi şi realizând că am ajuns în sfârşit. Ne-au cazat, ne-au pus la masă, între timp a venit şi părintele Porfirie care slujeşte aici, salutându-ne călduros cu un cuvânt de primire. Aici am cunoscut viaţa în simplitatea ei frumoasă. Ne-a fost de ajuns un pat să ne odihnim, căci în rest natura şi locul plin de viaţă era tot ce bucura şi tot ce aveam nevoie ca să putem să deschidem mai larg portiţa sufletului nostru pentru Hristos.

Duminica ce urma era încă o zi dăruită de Domnul spre a ne bucura. În bisericuţa veche de aproape 300 de ani, am participat la Sfânta Liturghie cântând şi Slăvind pe Domnul, alături de monahii şi de părintele. Bisericuţa era foarte mică, dar atât de călduroasă prin simplitatea ei şi pictura minunată reprezentând pe sfinţii care parcă toţi zâmbeau. După predica părintelui care ne-a întărit serios şi după binecuvântarea dânsului, am luat masa de prânz, ne-am bucurat de cafeaua atât de bună făcută de maica Isidora şi am făcut câteva poze în faţa bisericii, care să ne rămână ca amintire vizuală, căci în suflet totul era deja întipărită. Ne-am pregătit de întoarcere pe acelaşi drum. Ştiind acum ce traseu ne aşteaptă, am pornit cu voioşie înapoi spre Iezer, ploaia însoţindu-ne din nou, uneori mai tare, alteori doar picurând, însă spre dimineaţă plouase bine, deci pământul era umezit bine. Deja „făceam surf” prin pădure, după cum a spus cineva, căci acolo era mai greu de înaintat. Drumul părea şi era din ce în ce mai greu, pentru că era deja foarte alunecos şi asta ne făcea să ne simţim că trecem prin adevărate probe. Rupţi fiind de lume, la Bradu nu am avut semnal, la întoarcere, ne-am trezit cu multe apeluri nepreluate şi mesaje abia primite.

Ajunşi în sfârşit la Iezer, am mai trecut încă o dată să ne închinăm la peştera Sfântului Antonie ca semn de mulţumire pentru că ne-a ajuta să ajungem cu bine. Am pornit apoi cu autocarul spre Cozia şi spre Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi de la Gruiu Lupului, unde ne-a aşteptat părintele stareţ Macarie cu un cuvânt viu şi care ne-a spus că este frumoasă jertfa noastră, dar e important ce facem noi după acest pelerinaj şi cum luăm folos din ce trăiri am avut şi din ce am cunoscut. Am luat cina şi ne-am întors spre Cluj, obosiţi dar plini de mulţumire. În autocar am cântat cu toţii de bucurie. Ne-am gândit apoi cum ar fi fost acest pelerinaj dacă totul era aşa după cum ne doream noi să fie, adică să nu plouă şi să ţină vremea cu noi, să ştim exact câţi kilometri avem de parcurs, ne întrebam dacă mai mergeam în voia cea bună.

Slavă Domnului că a fost totul exact aşa cum a fost, căci roadele se cunosc după ce treci prin anumite nevoinţe , iar Dumnezeu nu ne lasă nicio clipă. Slavă Domnului că am întâmpinat greutăţi, care erau de fapt nişte daruri pentru a înainta în rugăciune, a ne cunoaşte pe noi înşine mai bine şi a vedea cât de neputincioşi suntem şi cât e de firavă firea noastră fără Dumnezeu. Căci, într-adevăr, ne venea să spunem: „cine îmi dă mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc?”…