--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2016, nr. 12 (320), an XXVII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 7

Panegiric Rostit la înmormântarea lui Ion Agîrbiceanu (31 Mai 1963)

de Pr. Traian Man

„Părinte sosit-a ceasul. Eu te-am preamărit pe Tine pe pământ;

lucrul pe care mi l-ai dat ca să-l fac, l-am săvârşit.

Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie...

şi cuvântul Tău l-au păzit" (Ioan 17, 4-6)

Pr. Traian Man

Îndurerată familie

Ilustră şi îndoliată asistenţă

A sosit ceasul negrăitei dureri, de a na desprinde trupeşte de cel ce a fost preotul şi academicianul Ion Agîrbiceanu. Chemat înaintea Judecătorului ceresc, nici un răspuns nu+i va oglindi mai deplin viaţa mintohotel replica watches decît cuvintele de rugă pe care însuşi dumnezeiescul Mîntuitor Iisus Hristos, în seara Cinei celei de Taină, în duioasa despărţire de Apostolii Săi, le-a Înălţat spre Părintele Său Ceresc "Arătat-am numele Tăuoamenilor oamenilor... lucrul ce Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit".

Ales de Iisus, Arhiereul cel Mare, să-i fie Lui Apostol, i-a urmat întru toate în slujire, în înmănunchierea întreitei îndatoriri de: preot, păstor şi învăţător al Bisericii Sale.

I

De la biserica săracă a celei dintâi parohii, ce i s-a încredinţat spre păstorire şi pînă la bogat împodobita şi măreaţa catedrală, preotul Ion Agîrbiceanu a stat în faţa altarului pătruns de sfinţenia slujbei sale de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Cei care, pe vremea studenţiei noastre ne găseam în preajma sa în altar, eram de fiecare dată profund mişcaţi de puterea, entuziasmul şi credinţa cu care depunea la picioarele Stăpânului ceresc viaţa, gîndurile, bucuriile şi durerile oamenilor, nădejdile acestora, îmbiindu-le în acelaşi timp tuturor celor dornici de a-şi înviora forţele lor spirituale, izvorul cel pururea curgător al harului dumnezeiesc, replica watches asemenea.Pătruns în întreagă fiinţa sa de demnitatea slujbei sale, ade­seori tremurul glasului său şi lacrima zdrobită în strîngerea pleoa­pelor, ne vădeau integrarea deplină a slujitorului în taina necuprin­să a slujbei, asemeni Apostolului Pavel ce spunea "Eu trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în Mine" (Gal 2, 20).

II

Mai mult decît altora, i s-a încredinţat slujba de păstor nu numai al enoriaşilor, ci şi aceea de mai mare între păstori. Părintele Ion Agîrbiceanu a înţeles că a păstori turma lui Dumnezeu nu înseamnă a fi un simplu subaltern salariat, ci un asociat şi cooperator al Lui, pe care ai dreptul de a-L reprezenta atît timp cît eşti în perfect acord cu gîndul şi cu voinţa Lui, cît timp păstrezi solidaritatea vrerilor tale spirituale cu ale Lui. Pentru că a păstorit "nu cu silă, ci de voie, nu pentru agoniseli urîte ci cu osîrdie, nici ca şi cum ar fi stăpîn peste moştenirea lui Dumnezeu, ci pildă făcîndu-se turmei - cre­dem că - atunci cînd se va arăta mai marele păstorilor, va lua cununa slavei cea neveştejită" (1 Petru 5, 2-4).

Cine mai mult decît Părintele Ion Agîrbiceanu s-a arătat gata, "cu vreme şi fără de vreme”, a împlini porunca Apostolului: propovăduirea adevărului veşnic, dată de Mântuitorul „Mergînd, învăţaţi toate neamurile” (Mt 28, 19).

Cuvîntările sale au izvorît din adîncirea convingerilor sale, desco­perind în mod sincer un suflet profund credincios. Fiecare predică i-a fost o mărturisire publică în faţa credincioșilor săi, arătîndu-le cum vibrează sufletul său în faţa realităţilor vieţii, care îi sunt preocu­pările, ce-l întristează, ce-1 înalţă, cum a putut să se încopcie în realitatea existenţei și în ce măsură i-a fost de ajutor la aceasta Iisus și învăţăturile Lui?

În acele mărturisiri, ca într-o oglindă, credincioșii au găsit răspunsurile la grelele întrebări ce le frămîntau conștiinţa. Cu o deo­sebită modestie, el nu a vorbit din „ale sale”, ci din „ale lui Dumnezeu”. Nu a fost ideologul unei infalibilităţi de teorie ori doctrină personală, ci personalitatea în care a lucrat harul Sfîntului Duh; predica lui a fost ecoul veșniciei în vremelnicie, așa cum Apostolul Neamurilor Pavel spune „Că nu pe noi ne propovăduim, ci pe Hristos Iisus Domnul; iar pe noi slujitori vouă prin Iisus” (II Cor. IV, 5).

III

Fără șovăire, fără rezerve, cu deplină dăruire în slujba sa de: preot, păstor și învăţător, fără teamă, Păr. Ion Agîrbiceanu poate răs­punde înaintea Judecătorului veşnic „Lucrul ce mi l-ai dat să-l fac, l-am săvîrșit”.

Noi, generaţia mai tînără, ne plecăm în fața celor 8o de ani ai unei vieţi bogate în activitate, bogată în stăruinţă, bogată și în rezultatele ce munca și zelul unui om a putut să le ajungă.

Nu vreau să repet, înșirând cu deamânuntul, tot ce a făcut înviaţa sa acela care a fost preotul Ion Agîrbiceanu. Este cunoscută activitatea sa de scriitor, ziarist, publicist, conferențiar, aducîndu-i înalta preţuire și distincție de membru a1 Academiei Române.

Ceea ce se cuvine însă a reţine acum este faptul că în întrea­gă această activitate a imprimat pecetea apostolului său și a convin­gerilor sale profund umanitare. În sufletul său, cum spune un critic al operei sale „frămîntările morale au primit o soluţionare creştină de­finitivă, cu acceptarea dogmelor canonice'* (Mircea Zaciu - Prefaţă la Opere).

După studii teologice la Universitatea din Buda-Pesta a fost hirotonit preot în anul 1906 și numit în Bucium - Sasa, în Munţii Apuseni, unde a funcţionat pînă în 1910 cînd i s-a încredinţat păsto­rirea parohiei Orlat, lângă Sibiu. Refugiat in timpul războiului dintâi mondial, a funcţionat ca preot militar în corpul voluntarilor ardeleni, perioadă din care se reflectă în opera lui condamnarea acestei monstruozităţi ce este războiul și promovarea ideilor de pace, înapoindu-se în anul 1918 în parohia sa Orlat.

În anul 1930 este numit protopop, paroh I al Clujului, iar un an mai tîrziu este ales canonic al Capitolului episcopiei de Cluj-Gherla.

În întreagă activitatea sa administrativ-bisericească s-a relevat preotul destoinic asiduu în muncă, înţelept în sfaturi, integru, cinstitor al autorităţii bisericeşti și, adevărat Părinte cu ușa inimii deschisă pentru toţi cei ce căutau înţelegerea şi sprijinul său.

Ceea ce explică, însă, mai presus de orice, dăruirea deplină slujbei sale și activităţii literare este dragostea sa intensă de oa­meni, înţelegând cuvintele Apostolului Pavel „De aș grăi în limbi omenești și îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător... și de aș împărţi toată avuţia mea și de aș da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește”

I Cor. XlII 1, 3.

Preot prin excelenţă ardelean, după ale sale proprii mărturisiri „s-a simţit alăturea cu poporul spoliat de muncă și drepturile sale, încercând să-i fie slujitor" (Luceafărul 1952, nr. 8, p. 3).

Născut în Cîmpia Ardeleană, slujind ca preot în bazinul auri­fer al Țării Moţilor și apoi în ţinuturile mărginene ale Sibiului, el a trăit cu intensitate multele dureri și prea puținele bucurii ale enoriaşilor săi, mineri istoviţi de trudă și boală și roși de mizerie, într-o epocă caracterizată de lupta de eliberare sociala și naţiona­lă de sub jugul moșierimii și burgheziei maghiare - al monarhiei Austro-Ungare” (Din Ist. Trans. Buc. Acad. RPR 1961, vol. II, p. 189) și mai apoi de sub acel nu mai puțin apăsător jug al stăpinirii burghezo-moșierești române.

Părintele Ion Agîrbiceanu a fost duhovnicul care a pus în sufletul său încălzit de dragoste durerile fraţilor săi, alinîndu-ne chinul și necazul, împărtășindu-se din lipsurile și greutăţile materiale și morale ale acestora și, cu talantul ce i s-a dăruit, din trăirea vieţii sale, a înscris în opera sa cel mai complet „document artistic asupra satului ardelean” (Pref. Opere). Este opera specifică a preotului, înfrăţit cu pămîntul și cu poporul său, preocupat nu atît de speculaţia gîndirii teologice savante, cît mai mult de necazurile enoriaşilor săi (Prefaţă op.c.). Este gră­itoare schiţa „Popa Vasile” - preotul care-și uită amarele-i dureri proprii, în grija de a alina durerile enoriașilor.

Aceste principii i-au călăuzit activitatea pînă în ultimele momente ale vieţii, reîntinerit în bucuria împlinirii visurilor și năzuinţelor sale în noile și atît de minunatele condiții de viaţă, pe care poporul, căruia i s-a dăruit, și-o construieşte”.

Părintele Ion Agîrbiceanu a înţeles că nu vom fi întrebaţi cîtă știinţă teologică am avut, nici chiar cît ne-am rugat, ci doar dacă am făcut bine semenului nostru, oricărui om care avea nevoie de sprijinul nostru.

La marginea mormîntului deschis, vărsăm lacrimi de durere, nu „ca și cei ce nu au nădejde” (I Tes. IV - 15), căci știu că „Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus aduce-i-va împreună cu El” (I Tes. IV-14), ci cu amărăciunea din faţa morţii care încă are putere peste tot trupul. Și Mîntuitorul a plîns la mormîntul prietenului său Lazăr.

Marele arhiereu, Iisus Hristos, Acel ce este Învierea și Viaţa să mîngîie întristarea familiei îndurerate înţelegînd că: „Așa e scris în cartea sorţii / De la întîiul leagăn la morminte / Să treacă lutul prin durerea morţii / Iar Sufletul să meargă înainte" (P. Cerna).

Şi din făclia luminată a vieţii Părintelui Agîrbiceanu, să se aprindă nesfîrșite lumini sau măcar luminiţe care să ardă, mistuindu-se, în slujba Bisericii și a poporului pe care ilustrul defunct cu atîta credinţă le-a slujit.

Și acum, Părinte ceresc, pe acest slujitor al Tău, care a arătat numele Tău oamenilor, săvîrşindu-și lucrul ce i l-ai dat să-l facă, preamărește-l cu slava care este la Tine.

AMIN!

Cluj, 31 mai 1963.