--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2016, nr. 12 (320), an XXVII (serie nouă)
Personalităţi duhovniceşti contemporane
--- pagina: 5

Patriarhul Athenagoras, după asemănarea lui Dumnezeu

de Ierom. Dr. Benedict Vesa

„Ceea ce eu pot să văd e lumina sfântului patriarh, care e o lumină de la Dumnezeu, aparținând lui Dumnezeu Însuși… Un fapt este sigur. Întreaga persoană a Patriarhului este o icoană… Încercând a-l vedea, a-l studia, a-l descrie pe Athenagoras, de fapt am încercat să-L văd pe Dumnezeu, să-L înțeleg, să-L admir, să-L descriu. Întrucât Dumnezeu este vizibil în sfinții Săi precum într-o oglindă. Și cheap replica watches uk icoana fiecărui sfânt este o imagine a lui Dumnezeu”[1]. Așa se exprima Părintele Virgil Gheorghiu, încercând să-i facă o descriere cât mai completă, aproape de sinaxar, Patriarhului Ecumenic Athenagoras, de numele căruia se leagă o pagină importantă din istoria Bisericii contemporane – ridicarea anatemelor de cele două Biserici, Ortodoxă și Catolică, în anul 1965, la Constantinopol și Roma.

Se naște în localitatea Vasilikon, din regiunea Epirului. Cunoaște greutatea vieții de la vârstă fragedă, căci la 13 ani rămâne orfan de mamă. Îndrăgostit de cele sfinte, urmează studiile teologice la Școala Patriarhală din Halki. După încheierea pregătirii teologice alege calea monahală și va fi curând hirotonit ierodiacon, iar, pentru calitățile sale intelectuale și inteligența sa nativă, Arhiepiscopul Meletie al Atenei îl numește secretar personal. La foarte scurtă vreme după ce acesta din urmă va fi întronizat ca Patriarh ecumenic, Athenagoras va fi numit mitropolit de Corfu, în 1922. Opt ani mai târziu va primi o misiune importantă, dar nu lipsită de provocări, fiind ales arhiepiscop al Americii. Atmosfera din această parte de lume nu era una lipsită de tulburări, dar, prin blândețea și discernământul swiss replica watches care îl caracterizau, a făcut ca momentele dificile să fie parcurse și să se găsească soluții pentru rezolvarea pașnică a problemelor interne. De numele său se leagă și primul seminar teologic ortodox grec din America, „Sfânta Cruce”. Pe 1 noiembrie 1948, Athenagoras este ales patriarh ecumenic și, un aspect relevant, pentru întronizare a fost adus la Istanbul cu avionul personal al președintelui american Harry Truman.

Lucrul cel mai important din slujirea sa ca patriarh, pe care deja l-am amintit mai sus, este ridicarea anatemelor reciproce dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică, pe 7 decembrie 1965, concomitent la Constantinopol și Roma, deschizând posibilitatea unui dialog ecumenic real. Acest moment a fost urmat de două vizite reciproce, a Papei Paul al VI-lea la Efes, în iulie 1967, respectiv a Patriarhului Athenagoras, în octombrie a aceluiași an, la Roma. Această vizită a fost izolat criticată, existând suspiciunea că Patriarhul Athenagoras ar fi vrut să intre în comuniune cu Papa Paul al VI-lea. Și de aici atributul care i se asociază uneori, într-un mod violent, peiorativ și acuzator, de „patriarh ecumenist”. Din nefericire, atunci, la fel ca și acum, dorința de unitate și entuziasmul ecumenic nu au fost înțelese de toți. Pe 7 iulie 1972, Patriarhul Athenagoras trece la cele veșnice la reședința sa din Constantinopol.

Mai înainte de a fi un teolog, Patriarhul Athenagoras a fost un om duhovnicesc. Pentru el ecumenismul nu era o atitudine, ci un mod de viață, tipic monahului, care se simte solidar cu întreaga lume. Este tipul omului integral care cuprinde întreaga lume în sine. Ne amintim în acest sens de apoftegma lui Ava Alonie: „Dacă nu va spune omul în inima lui că eu singur și Dumnezeu suntem în lumea aceasta, nu va avea odihnă”[2]. În acest context se întreabă: „Merităm să fim numiţi ortodocşi dacă nu iubim?... Noi, ortodocşii, suntem vrednici de Ortodoxie? În afară de eforturile care au fost făcute în ultimii ani, ce fel de exemplu au oferit Bisericile noastre? Suntem uniţi în credinţă şi în comuniunea euharistică, dar am devenit străini unii de alţii, câteodată chiar rivali. Şi Tradiţia noastră extraordinară: Sfinţii Părinţi, Sfântul Grigorie Palama, Filocalia: trăieşte şi este creativă în interiorul nostru? Dacă suntem satisfăcuţi să repetăm formule fixe şi să le ridicăm împotriva fraţilor noştri creştini, atunci moştenirea noastră va deveni muribundă. Dăruirea, umilinţa, reconcilierea ne fac, într-adevăr, ortodocşi, ţinând credinţa nu doar pentru noi înşine, ci pentru unirea tuturor“[3].

Problema separării dintre Biserici, în viziunea sa, nu era doar de natură teologică, ci, mai ales duhovnicească. Diferențele dogmatice în interiorul creștinismului există, dar acestea sunt susținute sau chiar generate de o viață spirituală mediocră. Din nou confirmă linia Patericului, unde aflăm că ereziile sunt rezultatul lipsei dragostei între oameni, mai degrabă decât dispute de natură dogmatică. Cităm din nou un paragraf unde acest mare ierarh își prezintă programul său ecumenic limpede, curajos și în duhul cel mai fidel al Părinților, evidențiindu-se glasul profetic al Bisericii în fiecare frază rostită: „Pentru secole întregi au fost discuţii între teologi şi nu au făcut nimic altceva decât să-şi întărească poziţiile. Am o întreagă bibliotecă despre asta. Şi de ce? Pentru că vorbesc cu teamă şi neîncredere faţă de celălalt, cu dorinţa de a se apăra pe sine şi a-i înfrânge pe ceilalţi. Teologia nu mai reprezintă o celebrare curată a misterului divin. A devenit o armă. Dumnezeu Însuşi este privit ca armă! Repet, nu ignor aceste dificultăţi, dar încerc să schimb atmosfera spirituală. Restaurarea iubirii reciproce ne va face să vedem întrebările într-o nouă perspectivă. Trebuie să exprimăm adevărul drag nouă – pentru că protejează şi celebrează importanţa vieţii în Hristos –, trebuie să-l exprimăm nu într-un mod repulsiv faţă de ceilalţi, pentru a-i face să admită că sunt înfrânţi, ci pentru a-l dărui din dragoste, pentru sensul său, pentru frumuseţea sa, la care trebuie să-i invităm şi pe ceilalţi. Trebuie să fim pregătiţi în acelaşi timp să ascultăm. Pentru creştini, adevărul nu este opus vieţii sau iubirii, ci le descoperă imensitatea“[4].

Adevărul nu există dacă nu este însoțit de iubire. Iar în această ecuație, frica de întâlnirea cu celălalt se suprimă. Dialogul ecumenic presupune apropierea cu smerenie de celălalt într-un cadru liturgic viu, real, presupune dăruirea și împărtășirea adevărului cu dragoste, în situația în care acesta este cunoscut și, mai ales, trăit în viața noastră. În cele din urmă înseamnă invitația de a fi părtași la celebrarea misterului divin în viața Bisericii aievea. Tocmai datorită unei astfel de atitudini, cei prezenți la Roma în decembrie 1967, ascultându-l pe patriarh, au strigat: „Dumnezeu este Cel care vorbește prin gura lui Athenagoras!”

Exemplul acestui ierarh care s-a luptat din răsputeri să împlinească testamentul Domnului Hristos – „ca toți să fie una” – este cu atât mai actual cu cât și în vremurile noastre există atitudini contradictorii față de apropierea între creștini în interiorul unei mai largi mișcări ecumenice, poate din frică, poate din ignoranță, sau dintr-o viață spirituală fragilă, sau, simplu, dintre-un zel de tip sectarist… Oricum această personalitate ecleziastică marcantă ne aduce aminte că specificul omului religios este asemănarea în dragoste cu Hristos și asumarea întregii lumi în propria sa viață, inclusiv a celor de alte credințe. El n-a fost un diplomat, ci un om al experienței, n-a manifestat doar o atitudine deschisă, ci un mod de viață, ancorat în Scripturi și în scrierile Părinților Bisericii. Și, în cele din urmă, făcându-se hermeneutul acestora în petrecerea sa zilnică, s-a asemănat cu Hristos întru toate. Acest lucru îl face din nou pe Părintele Virgil Gheorghiu, în romanul pe care i l-a dedicat, să îl descrie cu generozitate: „Nu doar ascultându-l pe patriarh Îl ascult pe Dumnezeu, care vorbește prin gura lui Athenagoras, nu doar privindu-i fața Îl privesc pe Dumnezeu, care se reflectă în el, ci atingându-i mâinile, Îl ating pe Dumnezeu, care este în el. Îl simt pe Dumnezeu… La Judecata de Apoi, când mă voi prezenta în fața Împăratului Cerului, Îl voi recunoaște întru totul. Fiindcă am văzut, încă de aici de jos, de pe pământ, lumina Lui, I-am auzit vocea și I-am simțit căldura mâinii, privindu-l pe Athenagoras, ascultându-l pe Athenagoras și atingându-i mâinile lui Athenagoras… Dumnezeu este Cel care strigă cu vocea Lui de tunet în tăcerile lui Athenagoras”[5]. De acum, tăcerea sa iubitoare, generatoare de atitudini duhovnicești sensibile, dar și ferme, ne rămâne ca un testament prețios spre a fi celebrat în viața noastră cotidiană.



[1] Virgil Gheorghiu, Viața Patriarhului Athenagoras, Alba Iulia, Reîntregirea, 2009, p. 288-290.

[2] Patericul Mare, București, Editura Bizantină, 2016, p. 613-614.

[3] Cf. Alexandru Dinu, „Patriarhul Atenagora I, Ierarhul reconcilierii”, în Lumina, 10 iulie 2009,p. 4.

[4] Ibidem.

[5] Virgil Gheorghiu, Viața Patriarhului Athenagoras, p. 374.