--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2016, nr. 12 (320), an XXVII (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13-14

Mulţumesc pentru firesc... mărturie despre Ceata „Sfântul Ioan Valahul”

de Nicoleta-Andreea Sicoe

Era început de aprilie 2015, cu puţin timp înainte de Săptămâna Patimilor. Am plecat de la lucru cu o oră mai devreme; trebuia să ajung cu ceva timp înainte să înceapă. Toată ziua aşteptasem cu nerăbdare, dar şi cu o oarecare nelinişte acest moment. Am intrat în sală. O parte din Ceata „Sfântul Ioan Valahul” era deja acolo. Peste tot, pe scenă, în jurul scenei, în culise, pe primele scaune erau costume; unii dintre noi îşi probau acum piesele de port românesc pe care urmau să le poarte. Se făceau ultimele pregătiri înainte de repetiţia finală. Cum ies din „culise” (una dintre intrările de lângă scenă), dau cu ochii de unul dintre colegi (care a devenit mai apoi unul dintre prietenii apropiaţi din Ceată); era alb, avea buzele albe ca varul. „Eşti bine?”, îl întreb. Îmi răspunde cu un „Da”, atât de hotărât pe cât se putea în momentele acelea. Avea şi el emoţii, ca mulţi dintre noi; sau majoritatea. Parcă aş fi căutat pe cineva de care să „mă prind”, cineva mai sigur pe ceea ce urma să se întâmple.

Eram o mână de oameni, de copii adunaţi din drag de folclor, de muzică şi de firesc. De simplitate. Puţini dintre noi au studii muzicale. Ceilalţi am fost îndrumaţi de către aceştia şi de către un prieten al Oanei-Raluca Băila (coordonatoarea Cetei sau „mama noastră”, cum o mai alintăm uneori), Sergiu Negreanu. După repetiţia finală, căutam confirmarea lui: „O să fie bine. Daţi tot ce puteţi”, ne încuraja cu privirea, dar se simţea că e şi el emoţionat. Roxana Dincă, psiholog de formare, făcea cu noi „instrucţie” pe tehnici de autocontrol şi stăpânire a emoţiilor; sau, cel puţin, folosirea acestora în mod constructiv.

Toate acestea se întâmplau pentru spectacolul „Despre stările sufletului în doine şi hori”, care se ţinea la Casa Universitarilor şi care era primul din seria spectacolelor cu public mai „larg”. Primul de acest gen pentru Ceată, iar pentru mine, primul alături de ei.

Doamne, ajută-ne să aducem bucurie!

Îmi aminteam spusele Părintelui nostru duhovnic din duminica dinaintea evenimentului; zicea că atunci când se gândeşte la acest recital de doine, îi vin în minte cuvintele: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (Matei 10: 16). Ştiu că a mai spus şi alte cuvinte încărcate de nădejde, însă mie acestea mi-au rămas în minte. Ştiam însă că se roagă pentru noi. Mi-am amintit atunci, cred, de toţi sfinţii de care ştiam şi despre care îmi închipuiam că ar avea „de-a face” cu muzica. Mă rugam Sfântului Ioan Valahul, ocrotitorul nostru, Sfintei Cecilia, ocrotitoarea muzicienilor, Sfântului Efrem, Maicii Domnului, cred că şi Sfântului Nicolae. Şi-apoi, mi-am amintit de Sfântul Ioan Gură de Aur. Mă rugam: „Fă ca şi gurile noastre să fie de aur. Fă să aducem bucurie, indiferent de cât de bine va ieşi totul din punct de vedere tehnic. Să aducem bucurie oamenilor adunaţi, prietenilor pe care i-am invitat, oamenilor de la Bisericuţă, Părintelui nostru”.

După repetiţia finală, Oana şi Sergiu au rămas pe scenă ca să facă o introducere a ceea ce urma să se întâmple, iar noi, ceilalţi, am ieşit afară, la intrarea principală. Nu ştiu cât timp au vorbit ei, nu ştiu cât a durat până am intrat cu toţii, însă îmi amintesc de momentul acela ca de o Vecernie; a fost ca o rugăciune. Ne pregăteam să intrăm. Parcă nimeni nu mai voia să spună nimic. Ne priveam doar într-un fel de tăcere cu rugăciune. Aveam lumânări aprinse în mână, deoarece urma să intrăm cântând cântecul „Nu-i lumină nicări”, din repertoriul domnului Grigore Leşe. Ne-am rugat împreună înainte să intrăm. Se simţea un fel de pace, de dragoste, o comuniune pe care o simt aproape de fiecare dată în întâlnirile noastre, dar mai ales atunci când ne pregătim pentru vreun eveniment de o amploare mai mare. Am intrat cântând, cu lumânările în mână. Mi se părea că îi ştiu pe toţi oamenii aceştia dintotdeauna. Parcă crescuserăm laolaltă. Eram adunaţi cu toţii acolo pentru a aduce bucurie prin ceea ce ne era nouă drag. „Doamne, ajută-ne să aducem bucurie! Sfinte Ioane…”. Toată neliniştea parcă dispăruse. Fusese înlocuită de o pace frumoasă, odihnitoare. Ştiam că trebuie să cânt, înconjurată de oameni dragi (care au devenit în timp şi mai dragi) şi pentru oameni dragi. Mai simţeam că sfinţii ne auziseră rugăciunile.

Şi am cântat. Unii dintre noi au recitat. Din când în când, după câte o hore sau o poezie, se auzea sunetul toacei. Bogdan Dincă avea sarcina să aducă pe scenă sunetul acela care ne ducea parcă într-o altă lume; care îndemna la reculegere, la cuminţenie, care amintea de mistic (după cum îmi spuseseră apoi câţiva dintre prietenii apropiaţi pe care îi invitasem).

A fost multă vreme cea mai frumoasă experienţă pe care am trăit-o în Ceată. Cea mai frumoasă cu „public”, pentru că apoi au urmat altele. Şi, cu cât mă gândeam mai mult la „cel mai frumos moment cu Ceata”, cu atât găseam mai multe şi nu mă puteam decide asupra unuia. Nici acum nu cred că pot.

Sfinţii au rânduit în aşa fel, încât în seara aceea oamenii adunaţi acolo s-au bucurat. S-a bucurat şi Părintele nostru (care pe atunci pentru mine era „Părintele Ciprian”. A devenit ulterior „Părintele nostru”, adică şi „Părintele meu”. A fost prima dată când mi-a spus pe nume: „Andreea noastră”. M-am simţit pentru prima dată, cred, mai „serios” parte din comunitatea ASCOR Cluj). Cântasem o hore despre înstrăinare, din repertoriul doamnei Zamfira Mureşan, din Ţinutul Lăpuşului. Purtam în mine dorul de casă, de părinţi, de Ţara Moţilor şi de „moţii” mei, dar în acelaşi timp realizam că nu-s deloc „printre străini” – aşa cum spunea un vers al cântecului. Eram „acasă”. Un alt fel de acasă. Cele două lumi, cea a copilăriei petrecute într-un sat de munte din Munţii Apuseni – Sohodol („acasa copilăriei mele”) – şi lumea prezentului, derulată pe străzile Clujului, îşi dădeau mâna pe o scenă…

Bucurie ne-a dăruit Domnul şi nouă, Cetei. Nu ne mai dădeam duşi. Parcă nu ne puteam desprinde unii de alții. Aveam să aflu mai târziu că aşa avea să fie de fiecare dată. După fiecare „spectacol oficial”, noi mai aveam cel puţin unul, „noi de noi”. Aceasta, atunci când cântecele nu continuau pe drum spre Hasdeu sau spre casă.

Regăsirea firescului

Am ajuns în mijlocul Cetei în urma unei şezători pe care o puseseră „în scenă” în Hasdeu. Ştiam de mai mult timp de ceea ce fac ei, dar nu avusesem curajul să mă apropii. Dădeam vina pe lipsa timpului, mă gândeam şi că ar fi o nepotrivire între formarea mea profesională (lumea IT-ului) şi lumea satului, pe care credeam că n-am s-o mai aflu niciodată decât în amintirile din poveştile mamei şi ale bunicii şi în concedii sau vizite pe acasă. Aveam să aflu apoi că nu-i niciun fel de incompatibilitate, ci mai degrabă echilibru. Am întâlnit în ultimul timp multe persoane care lucrează în programare sau în domeniul „real” şi au o afinitate faţă de folclor, de cântecele noastre, de tradiţii, de dansul românesc. Cred că omul, în sinea lui, caută firescul. Nu suntem creați să stăm închişi „între betoane”, fie cele ale zidurilor văzute, fie ale celor nevăzute. În sfârşit; îi văzusem, mi-erau dragi, îi priveam cu admiraţie şi cu o oarecare neputinţă. Cu un dor ascuns, ascuns cu grijă şi meticulozitate. Parcă nu-mi dădeam voie mie însămi să-mi fie dor. Îmi forţam inima să „tacă în piept”. Mi-era dor însă. Mi-era dor să îmbrac portul românesc. Mi-era dor de cântec. Mi-era nespus de dor de serile de vară petrecute cu sora şi cu prietenii din sat sub corcoduşul din faţa casei părinţilor mei, cântând. Mi-era dor de bunica şi de serile în care mă asculta repetând hori (despre care atunci ştiam că se numesc doine), de cele mai multe ori fără să fie întrebată dacă doreşte să fie „spectator”. Mi-era dor de momentele în care cântasem alături de sora mea la evenimentele locale. Mi-era dor de vremea în care le cântam vitelor şi oilor pe câmp sau de atunci când „ne întreceam” cu nişte prieteni din copilărie care cântau „peste vale” (după câteva ore de coasă sau când se duceau cu vitele la păscut).

Se adunase în mine dorul acesta de ceea ce făcea parte din mine şi mă încăpăţânam să-l adorm. Credeam că toate acestea dispăruseră odată cu alegerea profesiei. O vedeam ca un fel de „sacrificiu”, un „tribut” plătit pentru ceea ce alesesem. Cred că acesta era motivul pentru care multă vreme nu mi-a plăcut ceea ce făceam. Cât mă înşelasem… Dumnezeu are modul Lui frumos de a aşeza lucrurile şi de a le renaşte dintr-un fel de cenuşă atunci când totul pare pierdut. Şi acestea renasc mai vii şi mai frumoase ca niciodată; aşa cum n-am visat măcar. Nici subconştientul nu ştiuse că se poate să fie mult mai frumos.

La şezătoarea aceea i-am urmărit „cu inima în gât”. Ceea ce ei puneau în scenă ne povestiseră mama şi buna sau chiar trăisem o mică parte. Îmi ardeau picioarele, parcă voiau să alerge în mijlocul lor. Parcă voiam să le spun: „O parte din ceea ce faceți voi aici, eu am trăit. Aş vrea să vin şi eu cu voi”. A fost ca o îndrăgostire, ca şi atunci când simţi că „pică cerul peste tine” dacă nu faci ceva, dacă nu spui ceva, dacă mai taci.

Eram îndrăgostită definitiv şi iremediabil de oamenii aceştia şi de ceea ce aduceau ei. Mă trezeau. Aduceau la iveală partea aceea din mine care voia să fie eliberată. Purtam (port) în mine satul acela micuţ de munte, cu toate ale lui. Era o poveste ce se voia trăită, spusă. Aveam şansa să retrăiesc firescul, după ce multă vreme nu-mi găsisem locul în „oraşul acesta aglomerat”.

După un timp, mi-am făcut curaj şi i-am scris Oanei. Şi Oana a răspuns mesajului meu copilăresc prin care îmi exprimam dorinţa de a fi între ei, măcar și la spălat vase. A răspuns frumos, cu toată inima. La insistenţele unei prietene dragi, Roxana-Felicia, Oana m-a ascultat cântând și a găsit ceva care să se potrivească şi timbrului meu vocal. A urmat apoi ceea ce descriam la început.

Pe ploaie, pe vânt, concertele ne-au încălzit inimile...

Zilele se scurgeau diferit de până acum. Erau (şi sunt) mai încărcate, dar adunam energie de la fiecare repetiţie, de la fiecare întâlnire. Nu conta că mă prindea ora 23:00 pe stradă. Unul din cele mai frumoase momente a fost acela când, după o repetiţie, am cântat în ploaie, în staţia de autobuz, patru oameni sub o singură umbrelă . De multe ori nu mai conta oboseala, foamea… Eram împreună şi ne bucuram. Cred că am „întinerit” anul acela cu cel puţin trei ani. Dacă acasă, în sat sau la Casa de Cultură din Câmpeni simţeam că nu-mi găsesc locul, aici, în Ceata „Sfântul Ioan Valahul”, am fost primită aşa cum sunt. Cu „bruma de talanţi” semănaţi de Domnul în sensul acesta şi cu drag, mult drag de folclor şi de om. Dar şi cu neajunsurile mele. Am fost primită aşa cum sunt şi am fost ajutată să cresc.

Au urmat apoi „expediţii” prin Maramureş la „cules” de folclor. (N-am să-l uit pe domnul Nicolae Piţiş din Lăpuş petrecându-ne, stând pe un răzor, îmbrăcat în cămeşa de port lăpuşnean, care era făcută pentru a fi purtată la stână – unde l-am și găsit. Ne făcea cu mâna şi ne-a spus: „Săşiţi a lui Dumnezău, măi copii! Să şiţi a lui Dumnezău!”). Au urmat repetiţii pentru ritualul de seceriş ce se face în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Apoi, Vecernia plecării genunchilor în ploaie, în straie româneşti. Înotau picioarele în cizme şi hainele ni se lipiseră de corp, încât se şi luase vopseaua de pe zadii pe poale. Dar toate acestea nu contau; ne bucuram. În ziua aceea „biletul nostru de autobuz” a fost portul românesc, câteva cântece şi bucuria copilărească. A urmat „colindatul” prin unele parohii din jurul Clujului cu obiceiul de seceriş; horitul pe dealurile Mureşului în port popular, la prietena noastră, Maria-Ioana; repetiţiile pentru sărbătoarea Sfântului Nicolae şi colindatul dintre concerte; cântatul pe uliţele satelor sau pe străzile Clujului… Apoi, anul acesta, nunta de basm (nunta lui Sergiu şi a Andreei, la Găbud). E o bucurie cuminte, dar puternică, frumoasă, să vezi un alai de nuntă în straie româneşti, venind în frunte cu mirele îmbrăcat tot în port românesc, cu cămaşa cusută de către mireasă fără ca el să ştie dinainte. Apoi, hora din curtea casei miresei…

Toate acestea îmi par desprinse dintr-un basm sau dintr-o poveste frumoasă, pe care totuşi am trăit-o. O trăiesc de aproape doi ani. Şi parcă am trăit mult mai mult în acest timp. Parcă au fost mai mulţi ani comasaţi în aceştia doi.

Şi mai sunt atâtea de descoperit şi de făcut…

Slavă lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului Ioan Valahul, Sfintei Cecilia, Sfântului Nicolae şi tuturor sfinţilor!

Mulţumesc pentru… firesc!