--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2017, nr. 1 (321), an XXVIII (serie nouă)
Breviter
--- pagina: 6

Eminescu al tuturor și al nimănui

de Aurel Sasu

În 1883, se manifestă primele tulburări psihice ale poetului. Est internat în ospiciul dr. Alexandru Şuţu, din Bucureşti, cu diagnosticul manie acută (umbla cu pistol la el, ameninţând că-l va împuşca pe Rege). Este trimis apoi, pentru tratament, la Viena, unde psihoza maniaco-depresivă intră în remisie. În 1886, diagnosticul se schimbă în alienaţie mintală, datorită unor „gome sifilitice pe creier, exacerbate de alcool” (Ov. Vuia). Este tratat cu fricţiuni mercuriale şi, în cele din urmă, intoxicat cu mercur. În 1889, este internat la Institutul „Caritas” din Bucureşti, unde moare, la 15 iunie.

Mulţi consideră perioada 1883–1889 epoca „marii întunecimi”, deşi poetul s-a bucurat de lungi perioade de totală luciditate, marcate, liric, de câteva producţii remarcabile. Înainte de moarte, diagnosticul era de paralizie generală progresivă, după ce trecuse şi prin cel de sifilis congenital. S-a scris enorm pe tema diagnosticului schimbat de la un ospiciu la altul şi despre tratamentele neadecvate. Întrebarea care bântuie minţile biografilor: a fost Eminescu sau nu alienat mintal? În ultimul timp, sunt tot mai multe voci care vorbesc de asasinat. Se crede că internările ar fi fost, toate, decizii politice. Altfel spus, arestări în instituţii psihiatrice. De ce trebuia eliminat? Există mai multe supoziţii: pentru denunţarea tratatului secret cu Austro-Ungaria - prin care Transilvania urma să rămână în vechiul imperiu -, pentru denunţarea politicii pro-germane a României şi, în sfârşit, pentru conflictul cu lumea catolică, prin opoziţia vehementă faţă de înfiinţarea unei Mitropolii la Bucureşti. Problema mai delicată este a celui/celor interesaţi să-l lichideze. „Forţe obscure, scrie Theodor Codreanu, care nici azi nu doresc să se afle adevărul”. Printre alte nume este amintit şi cel al lui I. C. Brătianu.

După suprimarea fizică(!?), a urmat, progresiv şi consecvent, arestarea gândirii lui Eminescu. Primul moment: anii imediat postbelici. Poetul devine, peste noapte, un simbol al urii împotriva exploatatorilor, un sprijin în măreaţa luptă de eliberare a popoarelor, un denunţător al burgheziei descompuse, participant, prin scris, la răsturnarea orânduirii capitaliste şi apologet al proletariatului revoluţionar. Opera este valorificată unilateral şi sensul ei denaturat de exegeţi cu credenţiale exclusiv politice. Eminescu „participă”, împreună cu poetul cizmar Th. Neculuţă, la înfierarea trădătorilor clasei muncitoare şi la virulenta demascare a diversiunii claselor exploatatoare. În cărţile vremii, poetul stă, adeseori, în aceeaşi pagină cu clasici ai marxismleninismului, justificându-le teoria luptei de clasă şi a confruntării ideologice. În versurile lui se descopereau, incipiente, primele idei socialiste, iar moştenirea lui devenea „armă de preţ” (M. Beniuc) în făurirea noului model de civilizaţie. Un studiu, din 1949, al lui I. Vitner, se intitula: Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu.

Al doilea moment al gândirii eminesciene arestate, în ultimele decenii ale regimului totalitar: poetul decretat icoană naţională. Prin opera lui se interpretează filosofia lui Kant, Shopenhauer şi Heidegger. C. Ciopraga îl vede „la înălţimea unui Decebal”, o dimensiune originară a existenţei româneşti, care declanşează „infinitul după infinit”, în vreme ce Ilie Bădescu îl consideră precursor european al doctrinei capitalismului parazitar, autor al „tezelor de serie mondială ale sociologiei critice” şi primul sociolog „care a cercetat geneza structurilor clientelare” în societăţile occidentale. Pe scurt, după 1970, Eminescu devine „reprezentantul oficial al poporului român în dialog cu destinul omenirii” (idem). Suntem în anii celebrului protocronism: poetul este prioritatea românească absolută în raport cu modelele culturii, ştiinţei şi filosofiei universale. Temele lui, spune acelaşi Ilie Bădescu, „prefigurează noua serie de conduite pentru omul european”, supoziţie validată de citarea respectivelor teme în documentele de partid şi de Stat, cu nestrămutata convingere că „ideologia şi politica sunt inimaginabile fără figura poetului”. Prin urmare, Eminescu ajunge un fel de şcoală de educaţie naţională: „cunoaşterea operei lui este o contribuţie la cunoaşterea României eterne” (idem.). Din fericire, această imagine a poetului, sinteză inegalabilă şi desăvârşită, pusă delirant în serviciul unui aparat de propagandă şi a unei vaste manipulări politice, dispare odată cu moartea ideologiei totalitare.

Începutul perioadei de tranziţie post ’89 îşi dărâmă idolii şi, la propriu, îşi execută geniile. Eminescu nu mai foloseşte nimănui. Postmodernismul târziu împinge societatea spre parodie, anecdotă şi kitsch. Conştiinţele se mercantilizează rapid într-un context de identităţi hibride şi de eliminare a tradiţiei din ecuaţia structurilor transnaţionale. Pe fondul unui conflict, din ce în ce mai acutizat între generaţii, Eminescu e abordat în „rudimentele sale de gândire” şi în valoarea de „carte de telefon versificată” a poeziei sale. Sloganul lui N. Manolescu: „să ne despărţim de Eminescu”, a prins repede în varianta lui denigratoare: „cadavrul din debara”, „mă lasă rece”, „e realmente nul” etc. Poetul naţional-comunismului, de până în 1989, ajunge, peste noapte, antisemit şi purtător de cuvânt „al atitudinii rasiste de frondă”. Selecţia prozatorului Bedros Horasangian din întreaga operă a publicistului e o propoziţie: Arbeit macht frei – Munca te face liber, înscrisă la intrarea unui fost lagăr de concentrare. Aceasta este „privirea scrutătoare ce nimica nu visează” a epigonilor postcoloniali. La extrema cealaltă, recuperările se vor fixa în vaste utopii de primordialităţi spirituale şi de jertfă mesianică. Eminescu este „substitut pentru toţi politicienii”, publicistica sa e un „colos ştiinţific”, cugetătorul e un „demn precursor al mişcării ecumenice”, geniul lui atinge „substanţa imaterială a universului”. Ziaristul este „apărătorul românilor de pretutindeni, un homo carpathicus exemplar pentru „civilizaţia arhetipală a planetei” (I. Pachia Tatomirescu).

A fost, este încă Eminescu un nume manipulat? Cu siguranţă! Unde se află, totuşi, poetul care se dorea dezbrăcat de timp şi de spaţiu? Cum vom reuşi să fim contemporani cu el, fără să-l denigrăm şi fără să-l transformăm într-un instrument de narcisism funebru (E. Cioran)? Pur şi simplu, citindu-l.