--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2017, nr. 1 (321), an XXVIII (serie nouă)
Tableta lunii
--- pagina: 7

Între „loc” și „lume”

de Alexandru Nemoianu

Omul, ca entitate nerepetabilă, ca persoană unică, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este condamnat la libertate, care înseamnă unirea, cu voie liberă, cu Dumnezeu. Acesta este un adevăr simplu și cutremurător, în egală măsura. În această înțelegere se cuprinde și faptul că, în eternitate, în vecii vecilor, timpul nu există. Mereu ne aflăm într-un prezent, într-o actualitate, fără sfârșit. Printr-o foarte ciudată alienare, omul „acestei lumi” trăiește în trecut, în amintirile sale, ori în așteptarea și pregătirea unui viitor despre care nu are habar. În ce privește momentul prezent, clipa singură asupra căreia are stăpânire, el caută să evadeze, folosește chip și fel pentru a ucide „timpul”. Acest om nu trăiește defel aici, el trăiește în reverie și închipuiri care, cel puțin până la un punct, sunt bântuite ori inspirate de haosul răului. Or, sensul trăirii este, ori s-ar cuveni să fie, ceasul actual. Datoria pe care ți-o faci acum și modul în care îl tratezi pe omul pe care îl întâlnești tot acuma sunt cele mai importante clipe din viata fiecăruia dintre noi, și de ele depinde împlinirea omenității noastre, care este și a mântuirii noastre. Cuvântul asupra judecății de pe urmă impresionează prin simplitatea lui. Singura acuzație este aceea de a nu fi fost cu grija, de a fi fost nesimțitori la prezenta lui Hristos în orice ființă suferindă, în orice ființă umană. Aceasta este singura recunoaștere pe care o cere Hristos fiecăruia dintre noi. Iar cu aceste gânduri voi căuta să adresez și problema relației dintre „loc” și „lume”.

În Statele Unite trăiește un număr destul de mare de anabaptiști care, pentru societatea majoritara, sunt o ciudățenie. Acești oameni, „amishii”, dincolo de ce va fi fiind învățătura lor de credință, trăiesc după modele din veacul al XVIII-lea: îmbrăcăminte, tehnică de lucru, confort casnic etc. În plus, ei observă reguli stricte, foarte stricte, morale: nu consumă alcool, se ajută între ei, sunt fanatic monogami, vorbesc dialectul german al întemeietorului sectei etc. Interesant este faptul ca ei nu își „forțează” copiii să urmeze acest fel de viață.

La 16-18 ani, tinerii primesc o sumă de bani și sunt trimiși să trăiască „în lume”. Ei viețuiesc acolo doi, trei ani (unii mai mult, iar alții mai puțin). Mulți dintre ei ajung să facă directă cunoștință cu aspectele cele mai sordide ale vieții americane. Ceea ce este interesant este faptul că, în proporție de 90%, ei se reîntorc și se alătură comunităților din care au plecat. Nu „lumea” este importanta pentru ei, ci „calea”. Între consumismul deșănțat și tradiție, ei aleg tradiția. Este în această cifră statistică o învățătură despre relația dintre „lume” și „loc”.

Dragostea și atașamentul față de un anume „loc” înseamnă iubirea și respectul pentru tradiție și eternitate (personificată ori reprezentată prin mormintele strămoșești și căile înaintașilor). Dar atunci când aceste atașament pentru un „loc” devine lăcomie și dorință de posesie, el încetează să mai fie semn de bine și se arată ca patimă întunecată, mândrie și lăcomie. Se cuvine deci să fim cu luare aminte și să ne exercităm dreapta măsură.

Atunci când știm că frumusețea (care este arătarea lui Dumnezeu prin lucrul mâinilor Lui) este în tot locul și se arată doar iubirii, s-ar cuveni să fim mereu recunoscători și bucuroși.

Lăcomia de a „poseda” (pentru o clipă repede trecătoare) un „loc” este idolatrie și se cuvine să fugim de ea. Inima noastră trebuie să fie deschisă cu dragoste spre întreaga „lume” făcută de Dumnezeu și acțiunea noastră să fie gata pentru locul și omul care se găsesc „acuma” lângă noi. Să iubim „locul” unde ne-a așezat Dumnezeu, dar să nu uităm o clipă că aceasta înseamnă a iubi și a te simți direct responsabil pentru lumea întreagă și încă mai vârtos pentru răul din ea. Responsabilitatea aceasta, în chip minimal, ar trebui să însemne refuzul de a fi complici la rău, și asta poate fi realizat fiind mereu, măcar sufletește, alături de cei slabi, alături de cei care „pierd”. Atunci vom primi făgăduința din veac: ” Cele ce ochiul n-a văzut și urechile omului n-au auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Sfântul Pavel, 1 Corinteni 2, 9).