--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2017, nr. 1 (321), an XXVIII (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 9

Catedrala şi slujirea ei

de Adela Maria Pleșca

Unui suflet care poate să treacă peste larma, graba şi forfota oraşului şi să coboare mai adânc în fiinţa sa, i se poate dezvălui o altă dimensiune, o altă realitate şi faţă. Cel care reuşeşte să treacă dincolo de suprafaţa care înşeală sau împrăştie, va ajunge pe un tărâm cu valori nepieritoare, în care îşi poate regăsi ritmul propriu, şi va putea exclama: Nevăzute sunt braţele tale/ Urechea mi-o plec peste inima ta/ Bătăi minunate aud” (Radu Stanca, „Slavă ţie, oraş”). Iar cei care aud aceste bătăi, le pot recunoaște tainic în bătăile materializate ale chemării clopotelor Catedralei. Catedrala. Inima oraşului, ca un monument uman în mijlocul sonorităţii lumii. În contrast cu forfota dominantă a cetăţii, Catedrala e cu atât mai impresionantă, mai impunătoare, iar sufletul însingurat, urcând treptele ei, găseşte acolo spaţiul intim de sonorizare al solitudinii interioare. Un spaţiu deopotrivă depozitar al trecutului, al memoriei umane în general, în care „amintirea şi memoria sunt puteri, şi nu slăbiciuni ale sufletului“ (pr. George Remete).

Aceleaşi clopote chemau, în 3 februarie 2011, mii de credincioşi, pe un frig de crăpau pietrele, la înmormântarea Înaltpreasfinţiei Sale, Mitropolitul Bartolomeu Anania (18 martie 1921 - 31 ianuarie 2011), al cărui trup se odihneşte în Cripta Ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane. Alături de primul episcop Nicolae Ivan (17 mai 1855 - 3 februarie 1936 ), ctitorul superbului edificiu, şi de Arhiepiscopul Teofil Herineanu ( 11 noiembrie 1909 - 3 noiembrie 1992). Acolo, în criptă, duhul acestor trei ierarhi din trecut ne pătrunde cu o forţă care germinează, asemenea pământului de la Nicula pe care vlădica Bartolomeu şi l-a dorit şi-l are aproape şi în mormânt. O forţă a tăcerii, care creşte sămânţa şi după moartea ei, prin punerea în lucrare a slujirii lui Dumnezeu și a Bisericii în prezent de către Părintele Mitropolit Andrei.

Sus e Sfântul Altar, în prezent cu trei preoţi monahi slujitori și un ierodiacon, ca niște flori ale pustiei în inima cetăţii, care-şi împletesc rugăciunea în acelaşi duh spre slava lui Dumnezeu şi pentru oameni. Un alt fel de altar se află în Criptă, unde cei trei ierarhi trecuţi la Domnul rămân vii şi veghetori asupra duhului Catedralei, părtaşi nevăzuţi ai comuniunii sfinţilor întru Împărăţia lui Dumnezeu, de unde mijlocesc şi pentru noi. În duhul acestei trinităţi a liturghisitorilor, aproape că percepem Catedrala ca fiind miezul şi centrul adevărului şi fiinţei cetăţii, dar de un anume mister sacru, incomprehensibil. Acolo, în Criptă, „liniştea singură se roagă” (Sfântul Paisie Aghioritul ).

Sus în Altar, sufletele pomenite simt şi mărturisesc valoarea sfintelor slujbe, pentru că adâncimea lor promite valoarea. Acest sens s-a exprimat şi luminat deplin în evenimentul Cinei de Taină a lui Hristos cu Apostolii Săi. Pe tot parcursul vieţii Sale pământeşti, înaintea Cinei de Taină, Hristos ne arată viaţa şi fericirea supremă şi însăşi strălucirea comuniunii cu Fiinţa absolută, ca ospăţ excepţional: „Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăţia Mea“ (Luca 22, 30). Sensul mesei şi a Cinei Sfintei Euharistii este, într-un fel, conştiinţa cea mai profundă şi mai înaltă a sufletului, ca împlinire şi entelehie fiinţială: „Masa era întinsă mii de mii / Ajunşi demult pe scaune la nuntă/ Când m-au văzut cu pruncul luminat/ Au fost cuprinşi de bucuria sfântă” (Ioan Alexandru – „Drum”). Dar chemarea şi comuniunea nu ar fi posibilă fără preoţii slujitori. Ei sunt condiţionaţi de responsabilitatea în faţa Domnului, dar şi de o imensă răbdare, aceasta fiind crucea pe care o poartă şi care este suportul durerilor şi al necazurilor colective, asumate şi purtate de aceştia. Iar roadele faptelor vor fi pe măsura ascultării poporului. Ernest Bernea aduce un colorit nou noţiunii de ascultare, afirmând: „un alt fel de ascultare este ascultarea prin recunoaşterea unei calităţi deosebite. Este ascultarea specifică raportului dintre maestru şi discipol. Dragostea se infiltrează şi ea, dar capătă o coloratură cu totul deosebită. E prezentă aici o dragoste cu implicaţii de veneraţie” (Ernest Bernea – „Preludii”). Este asemănătoare cu ascultarea de duhovnic. Aceeaşi ascultare pe care au dovedit-o părinţii Teofil Roman şi Dumitru Cobzaru, la chemarea Mitropolitului Bartolomeu de a părăsi, fiecare, oaza de linişte a mănăstirilor Salva şi Nicula, şi de a sluji într-un oraş, părintele Simeon apărând şi crescând în umbra celor doi şi Catedralei, care i-a devenit și mănăstire de metanie.

Catedrala are, pe lângă comoara din insula regăsirii, apostoli ai Domnului, care ne duc de mână în siajul nostru zilnic. Ei sunt luminătorii noştri, cu râvnă în slujire şi răbdare. Există credincioşi care au nevoie doar de o binecuvântare, pentru că prin aceasta primesc o picătură din oceanul de linişte al părintelui ecleziarh Teofil Roman, parcă dintotdeauna îmbrăcat într-o tăcere preexistentă. „Noi toţi suntem chemaţi să devenim un templu viu al lui Dumnezeu, şi avem această capacitate de a sfinţi întregul univers. O biserică nu e doar altarul sfinţit, ci comuniunea euharistică, prin împărtăşirea cu Hristos. Ceea ce se întâmplă la Liturghie e de fapt sfinţirea a toată lumea”. Aşa ne spune părintele Teofil, iar în dialogurile sale cu părintele Cătălin Pălimaru, la emisiunea „ABC-ul credinţei” de la Radio Renaşterea, ne îndeamnă a nu evita singurătatea, care „poate fi o binecuvântare şi poate favoriza o stare de rugăciune şi bucurie”. Înălţimea Catedralei o dă viaţa vie în Hristos, acest paradox al singurătăţii în comuniune, în fiecare Liturghie săvârşită. Duhul părinţilor monahi e copleşitor, iar oraşul nu e văduvit de o mănăstire. Catedrala e în duhul mănăstirii. Părintele doctor Simeon Pintea, un alt „înnoitor” de suflete, aproape că zideşte schimbarea întregii fiinţe, a concepţiei despre sfintele slujbe, prin emisiunile din fiecare zi de luni de la Radio Renaşterea. Sfinţia sa aşează temelii noi prin cunoaştere şi limpezimea minţii, dar şi prin puterea de a gândi cu inima, căci doar inima curată reverberează puritate. Părintele Simeon ne spunea într-unul din dialogurile cu Paul Siladi: „Sunt creştini care au descoperit Liturghia. Ei vor să trăiască curat, pentru că viaţa în Hristos poate fi aceeaşi şi în mănăstire, şi în oraşe. Biserica trăieşte o anomalie de a nu se împărtăşi la fiecare Liturghie. Evident, nu oricum”. Iar părintele Teofil Roman, la ultima conferinţă cu tinerii, adauga: „Există o evlavie exagerată e nevredniciei, care ne ţine departe de Sfânta Euharistie. Tocmai pentru această nevrednicie Domnul ni se dăruieşte. Nu ne dorim noi să fim cu Hristos, atât cât Îşi doreşte El. Măcar de dragul lui Hristos să ne împărtăşim“. Personal, aproape că nu mă pot despărţi de rugăciunile de seară şi cele de dimineaţă rostite de părintele Teofil pe postul Radio Renaşterea, parcă nu cu glas omenesc, ci cu unul imaterial, ceresc. Postul de radio la care ne mângâiem inimile, al ortodocşilor din eparhia Clujului este o altă moştenire de nepreţuit lăsată nouă de către Mitropolitul Bartolomeu.

Duhul Catedralei uneşte tot mai multe suflete, poate şi pentru că omul caută modelul uman, al măreţiei sufleteşti, aşa cum îl întruchipează statura părintelui exarh, Arhimandritul Dumitru Cobzaru. Demnă, princiară, în care manifestările sunt doar interioare, dar le simţi puternice, autentice. Ele dovedesc decizia, fermitatea, voinţa, inspiraţia. La fel de puternice ca şi predicile sfinţiei sale, scoase la lumina tiparului în patru volume. Impresionantă la părintele Dumitru e acea statură somptuoasă de după epicleză. Sfinţia sa suspendă parcă timpul fizic aproape într-o nemişcare. E o probă fiinţială, a glasului mai adânc decât sinele, a glasului lui Hristos Însuşi. Clipa zăbovirii cu sine, cea mai autentică întâlnire cu Absolutul. E clipa în care toate sufletele aproape că îşi simt tăcerea unul altuia, în măsura în care sufletul reuşeşte să facă din tăcerea lui o punte cu Hristos. E ceasul adevăratei Cunoaşteri în tăcerea inimii, e memoria patimilor şi a morţii lui Hristos, nemișcarea cosmică. Dar şi înnoirea, ridicarea şi speranţa omului, care nu lasă să se depună în apa sufletului nimic ce ar putea să-l întunece. „Iată, Eu înnoiesc toate” (Apocalipsa 21, 5). Atunci, abia atunci, după momentul epiclezei, omul devine viu. Un om viu nu poate fi înfrânt, pentru că în el este multă Viaţă, iar viaţa din el nu e ceva care se termină, ci însuşi Hristos. Rugăciunile după epicleză cuprind consecinţa împărtăşirii cu Viaţa: „pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului”. Iar părintele exarh ne îndeamnă în acelaşi duh euharistic: „Să nu despărţiţi Taina Sfântului Maslu şi să o căutaţi mai mult decât Sângele Mântuitorului din Sfânta Împărtăşanie. Taina Sfântului Maslu fără Sfânta Liturghie, înţelegând împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, n-are nici o valoare”.

Dar ascultarea din Sfânta Liturghie se vădeşte şi în slujirea ierodiaconului doctor Iosif, care pe toate le face cu binecuvântarea preoţilor. Îmbrăcarea acestora, rostirea rugăciunilor pentru fiecare veşmânt, rostirea ecteniilor. Diaconul, această podoabă care înfrumuseţează cultul creştin, se şi împodobeşte singur cu podoaba ascultării. Un duh al seriozităţii slujirii răzbate din fiinţa ierodiaconului Iosif, încât privindu-l, te contaminezi de cuminţenie. Adâncul unei fiinţe nu poate fi conştientizat de mulţi, dar bogăţia ei e simţită de toţi.

În rugăciunile de după epicleză, se spune: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi în credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici, şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă”. Un astfel de apostol, mucenic, mărturisitor şi propovăduitor a fost şi vlădica Bartolomeu, şi deopotrivă un uriaş spirit vizionar. Inspirata aducere în această Catedrală a celor trei părinţi a însemnat o vedere a lucrurilor dincolo de Timp. Străvederea e Cunoaştere. Aşa ne spunea părintele Bartolomeu, care nu era lipsit de vervă profetică: „una este a şti, alta este a învăţa, şi cu totul alta este a cunoaşte”. În duhul acestei trinităţi, a ierarhilor adormiţi şi a liturghisitorilor noştri actuali, lucrarea lui Dumnezeu în om se contopeşte cu lucrarea omului în Dumnezeu, ca un arc peste Timp. Liturghia şi Pâinea cea cerească de fiecare zi rămâne chemarea spre împlinirea sacerdotală a fiecăruia dintre noi.

„Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă” (Evrei 13, 17).