--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2017, nr. 1 (321), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 12

Un dialog de referinţă

de Mircea Gelu Buta
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Vrem să aducem în atenţia publică, dar şi în atenţia exegeţilor operei Mitropolitului Bartolomeu Anania, un amplu şi strălucit dialog purtat de acesta cu protosinghelul Ioanichie Bălan, inclus în volumul al doilea de „Convorbiri duhovniceşti”, apărut în anul 1988 sub egida Episcopiei Romanului şi Huşilor şi imprimat într-un tiraj de câteva mii de exemplare în tipografia Patriarhiei din Bucureşti. Cifra de 50 de coli de tipar din caseta tehnică sugerează o cantitate de circa 1.000 de pagini sau de două milioane de „semne” în limbajul de astăzi.

Acest volum fusese precedat de un altul, apărut cu patru ani înainte, prefaţat de Părintele Dumitru Stăniloae, conţinând 64 de dialoguri (celălalt având 55) cu călugări – dar şi cu câteva maici din mănăstirile noastre –, la care se adaugă interviurile cu profesori teologi şi cu câţiva monahi de la Athos şi Sfintele Locuri. Ambele volume conţin în total 109 dialoguri, însă unele persoane, precum Părintele Dumitru Stăniloae, sunt chestionate de două ori, astfel încât numărul interlocutorilor variază în jurul cifrei 100.

În anii ’80 ai secolului trecut, volumele de „Convorbiri duhovniceşti”, înregistrate pe bandă de magnetofon şi transcrise de Părintele Ioanichie Bălan, au constituit un eveniment atât pentru clerici, cât şi pentru credincioşi, care au avut astfel ocazia să-i citească pe marii duhovnici români Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Teofil Părăianu, pe doi teologi de anvergură, Părinţii Dumitru Stăniloae şi Ioan G. Coman, ori să-l descopere pe Părintele Nicolae Steinhardt, care în locul unei discuţii a preferat să i se reproducă trei meditaţii teologice... Iată contextul în care autorul celor trei volume îl aborda pe viitorul mitropolit, inclus în capitolul „Convorbiri cu Părinţi din Muntenia şi Oltenia” şi prezentat în următorii termeni: „Numele Prea Cuviosului Arhimandrit Bartolomeu Anania ne este tuturor bine cunoscut. Teolog de prestigiu şi predicator mult apreciat, misionar – timp de 11 ani – al Bisericii Ortodoxe Române peste hotare, clericul dintr-însul este dublat de scriitorul Valeriu Anania, autor a peste 14 volume de poezie, proză, teatru, memorialistică şi eseuri, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, deţinător al Premiului pentru dramaturgie pe 1982 al aceleiaşi Uniuni. // De când s-a retras din munca administrativă, Părintele Anania, cum i se spune în general, îşi petrece mai mult de jumătate dintr-un an în casa singuratică, de sub pădure, a Mănăstirii Văratec, printre cărţi şi manuscrise. Aici l-am găsit şi acum, lucrând la noua sa operă, «Cerurile Oltului», o carte-album asupra mănăstirilor şi schiturilor din Eparhia Râmnicului şi Argeşului...”.

După acest incipit foarte reportericesc al autorului, urmează prima întrebare referitoare la „viaţa duhovnicească din mănăstirile noastre de astăzi” şi un răspuns uimitor prin sinceritate şi curaj – dialogul se purta şi era publicat în timpul regimului comunist –, din care cităm: „În acest plan (al vieţii duhovniceşti – n.n.) – ca şi în acela al adevărului –, nu întinderea majorităţii contează, ci profunzimea minorităţii, a elitei spirituale. În vremea Sfântului Atanasie cel Mare, imensa majoritate a creştinilor – inclusiv episcopii – deveniseră arieni, aşa încât se poate spune că, la un moment dat, Ortodoxia se sprijinea pe un singur om, ilustrul patriarh al Alexandriei, ceea ce nu a împiedicat-o să triumfe. În timpul lui Avraam, Sodomei i-ar fi trebuit numai zece drepţi pentru ca întreaga cetate să fie salvată. Eu cred că avem mai mulţi”.

O întrebare privitoare la acei „mari teologi” pe care a avut prilejul să-i cunoască nemijlocit îi dă ocazia scriitorului Valeriu Anania să îşi pună în valoare, lapidar, aproape aforistic, darul de portretist, învederat în „Rotonda plopilor aprinşi”: „Din Bucureşti îi voi evoca, aşadar, pe fermecătorul Grigore Pişculescu (Gala Galaction), severul şi dreptul Teodor M. Popescu, elegantul Ioan G. Coman, sfătosul Nicolae M. Popescu; din Cluj, pe delicatul Liviu Munteanu şi pe ironicul Isidor Todoran; din Sibiu, pe mărinimosul Nicolae Neaga, pateticul Teodor Bodogae, tumultuosul Nicolae Mladin, pedantul Grigore T. Marcu, timidul Emilian Vasilescu. (...) I-am pomenit, fireşte, numai pe aceia care, într-un loc sau altul, mi-au fost profesori de la catedră. Altfel, şirul lor ar fi mult mai lung. De la înţeleptul Stăniloae, de pildă, cine dintre noi nu are – şi nu va avea întotdeauna – ceva de învăţat?”.

Centrul de greutate al acestei convorbiri îl constituie portretul Patriarhului Justinian. Desigur, Părintele Anania schiţase, mai mult sugestiv, liniile unei siluete, în anul 1983, a Întâistătătorului aflat aproape trei decenii în fruntea Sinodului Bisericii noastre, în capitolul consacrat lui Tudor Arghezi din „Rotonda plopilor aprinşi”; capitol unde apar cei doi maeştri ai autorului: cel literar şi cel bisericesc. În anul 2008 apărea textul „Memoriilor”, redactate în anii ’70 ai secolului trecut, în Statele Unite, şi lăsat în custodie acolo până la prăbuşirea regimului comunist, text în care viitorul Mitropolit al Clujului îi consacră multe pagini lui Justinian... Însă în volumul II din „Convorbiri duhovniceşti”, portretul Patriarhului Justinian este conturat în câteva pagini esenţializate, în care scriitorul ne reaminteşte că este, înainte de toate, dramaturg, asta însemnând caracterolog. Iată începutul discuției pe această temă: „Despre Patriarhul Justinian mi-ar fi mai uşor să scriu o carte decât să răspund la câteva întrebări. Ca orice mare personalitate, nu se lăsa uşor abordat – şi nici cuprins – în câteva fraze, oricât s-ar strădui ele să închege o sinteză. Cu cât timpul trece, cu atât statura lui creşte. Spun aceasta tocmai pentru că l-am cunoscut bine, pe durata a peste douăzeci şi trei de ani. I-am devenit colaborator la numai câteva luni după întronizarea sa ca patriarh şi i-am rostit la căpătâi, în spital, primele rugăciuni de după trecerea sa la cele veşnice. O vreme am locuit în aceeaşi casă cu el, am mâncat la aceeaşi masă, mi-am avut biroul de bibliotecar alături de al său, de nenumărate ori l-am însoţit în călătoriile sale prin ţară, am fost martorul multora din bucuriile, tristeţile, entuziasmele şi mâhnirile sale, şi nu o dată mi-a încredinţat gândurile ce-l frământau. E un univers sufletesc care depăşeşte cu mult ceea ce numim noi memorialistică”.

La sfârşitul dialogului despre Patriarhul Justinian, care depăşeşte o jumătate din convorbirea purtată cu Ioanichie Bălan, este reprodus in extenso testamentul acestuia, mai precis „ciorna unui text încheiat în ziua de 14 septembrie 1973, la Dragoslavele, pe care l-a revăzut şi completat în Bucureşti, la 7 martie 1976, deci cu un an şi ceva înainte de moartea sa...”. Era, bineînţeles, pentru prima oară când diata marelui ierarh vedea lumina tiparului.

Ne-am îngăduit să recitim acest important interviu al Mitropolitului Bartolomeu întrucât ar merita o retipărire, date fiind calităţile sale, inclusiv sub aspect stilistic. Cine se apleacă asupra textului înţelege că nu este vorba de simpla transcriere a unei înregistrări, ci de un mesaj revăzut cu atenţie, banda magnetică nefiind decât stadiul iniţial al dialogului. În fine, avem sentimentul că acest capitol din „Convorbiri duhovniceşti” face pandant cu răspunsul dat de scriitorul Valeriu Anania în „Revista de istorie şi teorie literară” nr. 4 (octombrie-decembrie), din anul 1986, la ancheta intitulată „De ce scriu? În ce cred?.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>