'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Acum cinci ani, după sfinţirea apelor din Ajunul Bobotezei, soţiei mele i s-a rupt apa. Gresia din bucătărie s-a acoperit în câteva ore de un lichid care, spre mirarea noastră, mirosea foarte frumos. La botezul Mariei, când ea s-a născut din nou, din apă şi din Duh, mi-am amintit de mirosul acela. În Biserică miroase frumos, ca-n pântecele unei mame, m-am gândit. Bine este să fim noi aici (Matei 17, 4).

În liceu am participat la un concurs de creaţie literară, cu o poezie care se intitula Sunt un avort. Când am terminat de citit, ceilalţi participanţi m-au aplaudat, ceea ce m-a făcut să-i dispreţuiesc pe toţi. Cum să aplauzi pe unul care se declară un avort? Un membru al juriului mi-a spus că am nevoie de psihanaliză. Pe el l-am respectat, dar nu l-am ascultat. Şi bine am făcut.

Nu de psihanaliză aveam eu nevoie, ci de cineva care să mă nască din nou. Suferinţele omului nu sunt întrecute de nimic, decât de răutatea sa. Pentru că răutatea, spre care cugetul inimii omului se pleacă din tinereţile lui (cf. Facerea 8, 21), este şi cauza tuturor relelor. David, după ce şi-a cunoscut păcatul cu Batşeba, se tânguia (în ebraică): Lev tahor berali Elohim! (Psalmul 50, 11).Inimă curată creează întru mine, Dumnezeule! A folosit verbul bara, care mai este folosit pentru crearea din nimic a lumii, de către Dumnezeu. Nu de o mică purificare psihanalitică simţea nevoia David, ci de zdrobirea inimii, urmată de crearea ei din nou, din nimic.

Când omul se îndepărtează de Dumnezeu, el înaintează spre nimic, pentru că doar Dumnezeu este cu adevărat. Atunci nu-i mai rămâne decât să filozofeze asupra nimicul ce-l înconjoară. Acesta este nihilismul. El e mai mult descrierea unei stări şi încăpăţânarea de a rămâne în ea. Ca atunci când îţi scarpini o rană până la sânge şi începe să-ţi placă. Cam aşa sunt plăcerile pe care noi le numim ale vieţii.

L-am iubit întotdeauna pe Kafka. El spunea undeva că „plăcerile acestei vieţi nu sunt ale ei, ci reprezintă frica noastră de înălţare la o viaţă superioară; chinurile acestei vieţi nu sunt ale ei, ci autotortura noastră din pricina acelei frici”. Mulţi fraţi rămaşi acasăspun că viaţa aceasta e ademenitoare şi plină de plăceri, pe când creştinismul e greu şi plin de dureri. Eu cred că ei vorbesc aşa pentru că nu au fugit niciodată de-acasă şi nu au cunoscut nici porcii, nici foamea, nici roşcovele. Cine le-a cunoscut, însă, poate mărturisi că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii (Psalmul 83, 11) oriunde altundeva.

Când spuneam în liceu că sunt un avort nu făceam decât să adeveresc cuvântul lui David: S-au abătut păcătoşii din sânul [mamei], au rătăcit din pântece, au grăit minciuni. Furia lor e asemenea cu a şarpelui, ca a viperei surde care-şi astupă urechile pentru a nu asculta glasul descântătorilor, al farmecelor fermecătorului priceput (Psalmul 57: 4-6, Septuaginta). Fermecătorul priceput este Hristos care te farmecă, te vindecă de mânia împotriva lui Dumnezeu, asemănătoare cu cea a şarpelui din Rai, a diavolului care a corupt mintea omului cu minciunile sale. Hristos te întoarce în pântecele din care ai rătăcit, te readuce în sânul mamei. În sânul Bisericii Lui.

Aici, în Biserică, suferinţele absurde care cutremură lumea se transformă în dureri ale naşterii. Chinurile, suferinţele, bolile te strâmtorează ca pe toţi oamenii, dar te împing spre Dumnezeu. Apropiindu-te de Dumnezeu, Îl simţi încă de aici, aşa cum pruncul aude încă din pântecele mamei vocea tatălui său. La fel creştinul trăieşte încă de aici, din pântecele Bisericii, ceva din viaţa veacului viitor. Şi această mică descoperire a Vieţii îl face să o dorească mai mult decât ceea ce înainte numea viaţă, dar care, de fapt, era mai mult moarte.

Încă îl iubesc pe Kafka. El scria undeva: „De ce te plângi, suflet părăsit? De ce zbori fâlfâind pe lângă casa vieţii? De ce nu te duci departe, unde-ţi e locul, şi stai să te lupţi aici pentru ceva care nu-ţi aparţine? Nu da cioara vie de pe gard pentru vrabia din mână, pe jumătate moartă, care se apără din răsputeri”. Mulţi cred că luptă pentru viaţă, atunci când fac tot felul de compromisuri morale, când calcă şi pe cadavre. Dar mirosul putreziciunii care, mai devreme sau mai târziu, le va inunda nările, îi va trezi la realitate. Aceasta nu este viaţă, ci moarte.

„Cunoscând sfinţii cu înţelepciune nestatornicia şi trecerea succesivă a vieţii acesteia, au înţeles că nu aceasta este viaţa dăruită de Dumnezeu oamenilor la început, ci au învăţat tainic că Dumnezeu a creat la început alta, dumnezeiască şi mereu la fel, una despre care au înţeles că e demnă de Dumnezeu, Care e bun”. (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 43). Numai cine gustă din Viaţa aceasta adusă de Domnul Iisus Hristos poate să mărturisească cu toată inima că Dumnezeu este bun. Numai cine gustă din Trupul şi Sângele Domnului, în Biserică, poate să cunoască Viaţa aceasta, şi să mărturisească bunătatea lui Dumnezeu, prin propria lui viaţă, prin propriul lui sânge.

Izbăveşte-mă de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele (Psalmul 50, 16, Septuaginta), se tânguia David după ce îşi cunoscuse păcatul. Poate se gândea la uciderea lui Urie, al cărei autor moral era el. Dar poate se gândea la propriul lui sânge, sângele acela clocotitor care se aprinsese la vederea frumoasei Batşeba, ieşind din apele băii. „Una este să cânţi iubita. Alta, vai, acel ascuns, vinovat Zeu – fluviu al sângelui”. Aşa se tânguia un alt mare poet – Rilke.

Înliceu am cunoscut şi eu pe Zeul acesta. „Iubind s-a pogorât el în sângele său mai bătrân, în genuni, unde stăpânea Înfiorătorul, încă ghiftuit cu străbuni” (Rilke, A treia elegie). Atunci am înţeles de ce a îngăduit Dumnezeu ca primii oameni să întâlnească şarpele în Rai – pentru ca ei să nu ajungă asemenea şarpelui. Aşa cum diavolul a căzut neispitit de nimeni, la fel putea şi omul să se îndepărteze de Dumnezeu fără nici o ispită. Dar în întâlnirea lor cu cel rău, oamenii au cunoscut, chiar dacă destul de târziu, unde pot ajunge dacă se îndepărtează de Cel ce este. Aşa cum David, întâlnindu-se cu Saul, de la care Duhul Domnului se depărtase şi-l tulbura un duh rău, trimis de Domnul (I Regi 16, 14), a înţeles ce este omul fără Duhul lui Dumnezeu. Astfel că mai târziu, în pocăinţa lui, a ştiut să strige: Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. (Psalmul 50, 12). Fără Duhul Domnului, omul ajunge asemenea duhului rău.

Ioan, ucenicul cel iubit, scria în epistola sa că trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele, şi aceştia trei mărturisesc la fel (I Ioan 5, 8). După ce Alexandra a născut-o pe Maria, o asistentă m-a chemat să o văd. Prin uşa crăpată am văzut-o pe soţia mea obosită şi masa pătată de sânge. Apoi am întrezărit-o doar câteva secunde pe fetiţă, şi uşa s-a închis. Am plâns de bucurie. Acum mă gândesc că lumea aceasta e plină de sânge, de lacrimi –adânc întunecat ca marea cea mare. Dar Duhul lui Dumnezeu nu va înceta să Se poarte pe deasupra acestor ape, până când toţi vom vedea cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este (Apocalipsa 21, 1). Lumea aceasta nouă o putem întrezări încă de acum, prin Biserică, ca pe un copil în maternitate, măcar câteva secunde. Dar viaţa, oricât ar fi de lungă, nu ne-ar ajunge pentru a o mărturisi pe măsura frumuseţii ei nepieritoare. De aceea Viaţa e veşnică.