--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 2

Biserica în vremuri de criză

de Adrian Papahagi

Prin natura sa divino-umană, Biserica este cea mai complexă instituție. Mistic, ea este trupul lui Hristos și înseamnă comuniunea celor vii, viitori sau adormiți întru nădejdea învierii cu Cel care este Calea, Adevărul și Viața. Chiar dacă împărăția lui Hristos nu este din lumea aceasta, Biserica Lui se manifestă aici, ca moștenire lăsată apostolilor și, prin ei, nouă. Instituție și comunitate totodată, Biserica este ierarhie și mireni uniți prin mărturisirea lui Hristos și prin tradiția biblică, apostolică, patristică și recentă. Biserica este crez și taine, ierarhie și popor, tradiție străveche și deschidere eshatologică, este în timp și dincolo de el, în lume și dincolo de ea, este văzută și nevăzută, zid și duh. Ea este comunitate veșnic vie, dar totuși nu se limitează la oameni, și cu atât mai puțin exclusiv la ierarhi și cler. Ireductibilă la ziduri și denominații, ea sălășluiește totuși în clădiri de patrimoniu sau controversate, în spații culturale diferite. Scindată confesional și instituțional din cauza nevredniciei omenești, ea rămâne una, sfântă, sobornicească și apostolească întru Iisus Hristos.

Cu această complicată alcătuire, Biserica se constituie într-un corp care transcende vremelnicia organizărilor sociale și politice, și totuși este marcat de timp și supus vremurilor. Memoria ei instituțională se întinde dincolo de cea a oricărei forme politice existente, căci doar Biserica a cunoscut persecuția și apoi cinstirea Imperiului Roman, gloria bizantină și avântul germanic, ascetismul oriental și prigoana califatelor, regate, principate, republici, tiranii și democrații, în toate epocile și pe toate meridianele.

Incredibila autoritate a Bisericii pune în criză monopolul pe care statele seculare de astăzi îl încearcă nu doar asupra ordinii, ci și asupra conștiințelor. Intimidată de Biserică, puterea politică încearcă, după caz, să o marginalizeze sau să își atragă bunăvoința ei aducătoare de voturi și de legitimitate. Există nenumărate formule politice, de la ostilitatea franceză față de Biserica Catolică până la subordonarea Bisericii Anglicane față de suveran, de la respectul statului față de autoritatea Vaticanului în Italia sau influența majoră a Bisericii Ortodoxe în Grecia, până la politizarea Bisericii în Rusia lui Putin. La noi, se poate spune că toate guvernele au manifestat respect față de Biserica Ortodoxă Română și față de celelalte culte, iar conducerile acestora au manifestat o anumită bunăvoință, nu complet dezinteresată, față de dispensatorii vremelnici ai banului public. Atitudinea generală a ierarhiei BOR față de stat a fost, în general, una complezentă: urmând învățătura hristică, Biserica a dat cezarului ce este al cezarului și s-a ferit de poziții prea tranșante, chiar și când cezarul s-a dovedit mai degrabă un Nero decât un Constantin.

În vremuri de criză morală majoră, precum acestea pe care le trăim, Biserica se află într-o dilemă între proclamarea curajoasă a Adevărului pe care este fondată și reținerea față de implicarea politică, între păstorirea turmei sale, compusă din credincioși care sunt totodată și cetățeni, și o formă de retragere din veac care poate părea virtuoasă, dar poate fi citită și ca lipsă de curaj. Ce să facă Biserica, atunci când unii o somează să nu se amestece în treburile cetății, iar alții o acuză că nu are un cuvânt de învățătură prompt și adecvat?

Firește, poziția mea nu are nicio autoritate: ea este simpla părere a unui creștin ortodox căruia îi pasă de Biserica sa. Cred însă că dilema nu este atât de complicată pe cât pare, așa cum nimic nu trebuie să fie pentru cei care trăiesc în lumina Adevărului revelat de însuși Hristos, Dumnezeul nostru. Separația Bisericii de stat se referă exclusiv la lipsa de imixtiune a ierarhilor în actul guvernării și la non-ingerința statului în treburile Bisericii. Ea nu înseamnă (auto)exilarea Bisericii din cetate, fiindcă acest lucru este pur și simplu imposibil – Biserica îi cuprinde pe toți fiii săi, trăitori în veac și cetățeni cu drepturi depline, așa cum drepturi politice depline au și slujitorii Bisericii. Biserica face bine să nu se implice, ca instituție, în jocul politic, dar aceasta nu înseamnă că nu are dreptul și chiar obligația morală de a se pronunța în toate chestiunile care privesc binele comun, interesul general al comunității, cu atât mai mult cu cât corpul politic este majoritar ortodox, și în general, majoritar creștin. Atunci când se pronunță, Biserica nu are a susține partizan, o tabără politică sau alta. Magisteriul ei trece dincolo de partizanate, căci Biserica slujește doar Adevărul, Dreptatea, Iubirea de oameni, nu adevărurile parțiale sau pasiunile cu care operează politicul în cetatea imperfectă a oamenilor.

În contextul unei crize morale, de încredere a poporului în guvernanții săi, Biserica trebuie să facă exact ceea ce a făcut recent prin vocea Părintelui Patriarh și a purtătorului său de cuvânt: să numească păcatul păcat și greșeala greșeală, să fie alături de poporul său întru dreptate și adevăr. Căci, așa cum ne învață înțeleptul Rege Solomon, „când drepţii domnesc se bucură poporul şi, când stăpânesc cei fără de lege, suspină” (Pilde 29, 2). Biserica nu comite un act de ingerință politică atunci când, de la înălțimea magisteriului său, afirmă că dreptatea și cinstea sunt bineplăcute lui Dumnezeu, iar corupția, necinstea, hoția sunt urâte în fața ochilor Săi. Ea nu face politică atunci când ne reamintește că a opta poruncă este „Să nu furi” (Ieșirea 20, 15), că aceasta e întărită în cartea a treia a lui Moise, „Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni pe aproapele său” (Leviticul 19, 11), că Mântuitorul Iisus o confirmă (Luca 18, 20), iar Sfântul Apostol Pavel ne avertizează că nedrepții și furii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10).

Rolul Bisericii nu este să conducă treburile cetății, dar ea este datoare să fie călăuză morală și duhovnicească cârmuitorilor acesteia și întregului popor, având astfel obligația să le amintească celor care conduc vremelnic destinul țării cuvintele de foc ale profetului Isaia: „Vai de cei ce fac legi nedrepte şi de cei ce scriu hotărâri silnice. Ca să îndepărteze pe cei slabi de la judecată şi să răpească dreptatea sărmanilor poporului Meu [...]. Dar ce veţi face voi în ziua pedepsirii şi cum vă veţi feri de furtuna ce vine de departe? Către cine veţi fugi ca să fiţi ajutaţi şi unde veţi lăsa comorile voastre?” (Isaia 10, 1-3).

Pedagogia Scripturii nu poate decât să facă bine comunității, să fortifice moralitatea corpului politic și a celui social, să sporească înfrânarea prin denunțarea păcatului și evocarea mâniei lui Dumnezeu împotriva fărădelegii. Firește, proclamarea învățăturii biblice trebuie însoțită de acte. Biserica este milostivă și iertătoare, dar aceasta nu înseamnă că își poate pune mâna asupra unor politicieni corupți, transferându-le imensa ei autoritate și credibilitate morală. Tocmai fiindcă magisteriul ei transcende mâlul politic, Biserica este datoare să se opună curajos fărădelegii manifestate în politică sau în societate – mai ales că nimeni nu riscă azi martiriul, ci doar lipsa unor finanțări, utile pentru ziduri, dar irelevante pentru Adevărul și Dreptatea care zidesc omul interior întru slava lui Dumnezeu.