--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2013, nr. 5 (277), an XXIV (serie nouă)
Arta Sacra
--- pagina: 4

Învierea Domnului Praznic al Praznicelor. Elementele constitutive ale temei

de Marcel Muntean

Marea sărbătoare a creştinătăţii, Învierea Domnului, a fost prăznuită la Ierusalim încă din perioada apostolică. Primii creştini au devenit părtaşi prin credinţă şi har la marea bucurie a Mântuitorului prin ridicarea Sa din moarte la viaţă, unindu-se în rugăciune şi Liturghie.

Învierea este denumită în popor şi cu numele de Paşti, cuvânt regăsit în limba ebraică sub forma de pesah ori din grecescul pasha desemnând trecerea. Pentru poporul evreu această trecere constituia sărbătoarea eliberării sale din robia egipteană prin trecerea sa prin Marea Roşie spre ţara făgăduinţei.

Acest praznic împărătesc a fost stabilit la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, în conformitate cu tradiţia timpurie, în prima duminică cu lună plină care era după echinocâiul de primăvară.

Iconografia creştină a consacrat câteva reprezentări a acestei taine ce fac posibilă înţelegerea noastră şi pe care Sfintele Evanghelii nu ne-o descriu. Prima dintre ele este momentul ce precede Învierea cu Trupul a lui Hristos, numită Pogorârea la Iad sau clipele viitoare acestui mister intitulată Mironosiţele la mormânt. Alte redactări tematice par să cuprindă un adevărat ciclu pascal şi anume: Venirea Apostolilor Petru şi Ioan la mormânt, Arătările Măntuitorului (Mariei Magdalenei şi a Ucenicilor lângă lacul Tiberiadei), Necredinţa lui Toma.

Tema iconografică a fost de timpuriu prefigurată în catacombe prin ilustrarea Ieşirii Profetului Iona din pântecele chitului. Alături de ea, încă din secolul al III-lea, la Biserica de la Dura Europos se cunoaşte şi cea a Arătării îngerului Mironosiţelor.

Prima redactare a Pogorârii la iad datează din veacul al VI-lea, fiind întâlnită pe una din coloanele din Bazilica San Marcu de la Veneţia[1].

Compoziţia icoanei

Ea are în vedere exprimarea transfigurată a Învierii – respectiv a Pogorârii la Iad cu sufletul a Domnului. Tema iconografică cuprinde anumite elemente considerate simbolice, dintre ele menţionăm: Iisus ridicându-i din moarte pe Adam şi pe Eva, Proorocii Vechiului Testament redaţi în stânga (David, Solomon, Sfântul Ioan Botezătorul) şi Drepţii Vechiului Testament din partea dreaptă (Moise, Noe, Abel), peisajul muntos, lumina divină sugerată de mandorla lui Hristos, iadul, moartea, diavolul, porţile şi lacătele sfărâmate.

Mântuitorul Hristos

Iisus stăpâneşte, prin poziţionarea şi proporţia Sa, centrul compoziţional al temei, fiind redat în plin dinamism, dinamism ce simbolizează trei momente distincte: a - Pogorârea exprimată într-o formă stilistică a detaliului veşmântului Său ce flutură în sus, fapt ce dă intenţia iconarilor de a reda coborârea; b – Biruinţa împotriva iadului e sugerată prin uşile distruse ale Iadului ce stau sub picioarele lui Iisus sub forma literei X. Acest prag este locul de trecere între Hristos şi infern[2]; c – Ridicarea din iad este elementul fundamental figurat prin braţele energice cu care Mântuitorul îi răpeşte pe protopărinţii noştri din întunericul morţii.

Domnul Slavei susţine în mâna Sa un filacter înfăşurat, fragment ce simbolizează propovăduirea Învierii în iad. Când acesta lipseşte apare crucea, semn al biruinţei împotriva vrăjmaşului şi a morţii. Crucea nu mai este instrumentul chinurilor şi al suferinţei, ci semn al învingătorului. Veşmintele lui Hristos sunt colorate în nuanţe luminoase de galben sau de aur, simbolizând Dumnezeirea Sa, aşa cum le vedem şi în icoana Schimbării la Faţă[3]. Mandorla ce înconjoară silueta Domnului exprimă slava divină, ea poate fi redată sub formă de migdală sau prin cele trei cercuri concentrice. Chipul lui Mesia este blând, luminos şi solemn, iar mâinile şi picioarele Sale poartă semnele răstignirii.

Adam şi Eva

Părinţii întregii omeniri apar bătrâni, îngenunchiaţi, cu mâinile întinse în semn de implorare, înaintea lui Hristos. Ei sunt fără nimburi şi stau ori simeric ori într-o singură parte faţă de Iisus. În multe cazuri, Adam este imaginat în planul principal, deoarece icoana ne aminteşte care este deosebirea dintre Adam cel vechi, primul om,şi Noul Adam care este Hristos. Eva are mâinile acoperite de faldurile maforionului, detaliu ce desemnează gestul de smerenie, ascultare şi respect.

Drepţii Vechiului Testament

În planul secund se disting, în cele două părţi ale icoanei, regii şi proorocii Vechiului Testament, cei care Îl vestiseră pe Hristos şi care Îl recunosc pe Cel pogorât la Iad. Regele David, întemeietorul Ierusalimului, este creionat asemenea unui bătrân, purtând coroană şi fiind însoţit de fiul său, Solomon. El are braţele îndreptate către Iisus, gest reluat şi de Solomon. Regele prooroc Solomon este urmaşul lui David, fiind deseori pomenit în Sfintele Evanghelii datorită înţelepciunii sale. Sfântul Ioan Botezătorul apare mai târziu în structura icoanei. Sulul ce îl are în mâinile sale poartă următorul text: Iată eu L-am văzut şi L-am mărturisit. Profetul Moise are capul acoperit de o bonetă frigiană, aidoma profeţilor, iar la piept ţine Tablele Legii Vechi. Proorocul Noe este o prefigurare a Domnului, el susţine o machetă a arcei sale ce preînchipuie Biserica. Abel este identificat cu imaginea unui tânăr, imberb, având un toiag de păstor în mâna sa – prezenţa lui pare să se identifice cu prima victimă a nedreptăţii.

Iadul, diavolul şi moartea

Iadul apare întotdeauna sub forma unei guri de peşteri deschise ori asemeni unei prăpastii deschise sub un munte. În interiorul lui se văd: lacătele rupte, porţile sfărâmate, cuie, chei, lanţuri, satan întemniţat, toate fiind în contrast cu bucuria şi lumina de deasupra sa.

Răul, tatăl minciunii, ispititorul omenirii este figurat aşa cum se remarcă şi în frescele de la Voroneţ din scena iadului, colorat în negru, purtând coane şi coadă lungă.

Imaginea ei nu este întotdeauna prezentă, dar atunci când este pictată ea se metamorfozează sub chipul unui bătrân ce zace sub porţile iadului, având în acelaşi timp mâinile şi picioarele legate cu o funie, semn că ea a fost omorâtă.

În rare exemple sunt pictaţi şi îngeri ce poartă însemnele Patimilor -atunci îi observăm în spaţiul celest- ori îngeri ce îl leagă pe diavol -în spaţiul inferior al icoanei. Aceste detalii nu aparţin Învierii, aşa cum este transmisă din izvoarele bizantine, ci sunt adăugiri tardive în iconografia temei.

Elementele de peisaj şi inovaţii iconografice

Pe cele două laturi paralele ale icoanei sunt munţii pictaţi sub forma unor fragmente de stânci goale, ei ne trimit la simbolismul muntelui ca loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu dar şi loc al permanentei prezenţe a Duhului Sfânt. Munţii semnifică cosmosul, lumea văzută şi cea nevăzută, lume ce devine martorul bucuriei Învierii Domnului.

Începând din veacul al XVII-lea şi chiar mai târziu, sub influenţa apuseană, au început să pătrundă şi în aria răsăriteană un model străin de tradiţia bizantină[4]. Hristos este redat ieşind dintr-un mormânt, ajutat fiind, deseori de un înger. La baza scenei, ostaşii sunt pictaţi în atitudini diverse; unii adormiţi, alţii treziţi de lumina miraculoasă, ori alţii luându-o la fugă, îngroziţi de miracolul Învierii. Iisus are în mâna Sa un steag fluturând, în vreme ce trupul îi este parţial descoperit.

Trei elemente se impun a fi desluşite şi anume: primul se referă la prezenţa îngerului care nu trebuie reprezentat, deoarece el a dat piatra de la mormânt după Învierea Domnului, atunci când au venit femeile mironosiţe, iar cel a de-al doilea este cel legat de steag – simbol profan neduhovnicesc- prezenţa lui ar fi de preferat să fie înlocuită cu Sfânta Cruce. Al treilea element constituie prezenţa soldaţilor cei care au văzut doar îngerul ce a prăvălit piatra şi nicidecum pe Hristos ieşind din mormânt (Matei 28, 1-4).

Importanţa icoanei Învierii Domnului se reflectă prin Pogorârea la Iad a lui Hristos, Cel Ce prin ridicarea protopărinţilor Adam şi Eva a luat la Sine întreaga umanitate căzută în deznădejde şi păcat, transfigurându-o.

Hristos Înviat este începutul creaţiei celei noi este cel care ne cuprinde prin Jertfa şi Învierea Sa în mod actual, pe noi pe toţi, unindu-ne prin tainele Bisericii.

Privind icoana Învierii Sale să încercăm să pătrundem cu credinţă şi smerenia taina ei şi să rostim împreună: Ziua Învierii, să ne bucurăm popoare, Paştile Domnului, Paştile, că de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer Hristos, Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă (Canonul Învierii, Cântarea I, glas I, Irmos).



[1] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, trad. Anca Popescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 200.

[2] Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2010, p. 263.

[3] Michel Quenot, Învierea și icoana, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 108.

[4] Sorin Dumitrescu, op. cit., p. 258.