--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)
In memoriam
--- pagina: 4

Misiune și mărturisire ortodoxă în viața și scrierile bartolomiene

de Arhim Andrei Coroian

Întreaga viață și operă a mitropolitului-teolog Bartolomeu, dublat în persona sa de scriitorul și poetul Valeriu Anania, se impune ca fiind pătrunsă de etosul misiunii și al mărturisiri. Când spunem aceasta readucem în actualitate ceea ce Biserica și societatea românească trăia la un moment dat. De expemplu, 21 martie, 2001, când arhiepiscopul Bartolomeu împlinea 80 de ani, între cuvintele de admirație și apreciere cuprise în volumul omagial Logos, actulalul Patriarh, P.F. Daniel, î-l numea un artist liturg și un misionar – mărturisitor, iar Mitropolitul Antonie Plămădeală îl numea un simbol al ortodoxiei în Trasilvania.

Vocația trăirii și a mărturisirii ortodoxe și evanghelice, a fost moștenirea cea de preț, venită pe linie maternă, de la cele șapte generații preoțești ale Mărgăriteștilor. Desigur, nu este mai puțin adevărat că în ultimul moștenitor, Valeriu-Bartolomeu, s-a arătat excepția.

Trăirea, mărturisirea și misiunea ortodoxă sunt lucrări fundamentale ale Cuvântului întrupat și ale Bisericii Sale, iar oricare misionar și un mărturisitor este ales, pregătit și asistat de Hristos. El îi dă credință, răbdare, curaj, tărie, înțelelpciune, dar mai ales discernământ.

Mitropolitul Bartolomeu a fost un asemenea propovăduitor și mărturisitor, care a avut din plin darul discernământului. El a fost păstorul cel bun care mergea în fruntea turmei, gata fiind întotdeauna să înfrunte primul pericolul, dar și păstorul care a știut să-și hrănească turma cuvântătoare cu hrană sănătoasă și să o apere de atacurile celui rău. A știut de asemenea să poarte un dialog viu cu cei care erau, sau se pretindeau a fi, în fara Bisericii, cultivând, adevărul și frumosul, valorile netrecătoare ale credinței și culturii, neamului românesc. În ultimii optsptrezece ani de viață, vremea cât a fost arhiepiscop și mitropolit, a știut să arate demnitatea și superioritatea lucrării Biseriicii lui Hristos în societate. Astfel, Biserica, ca instituție, a ajuns să fie iubită, apreciată și respectată.

Este bine să știm că mitropolitul Bartolomeu a fost un slujitor al Bisericii și Neamului, întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu. Toată lucrarea sa exepțională are acest temei. A citit Biblia la vâsta de doar zece ani, a tradus-o timp de alți zece, la deplină maturitate spirtuală și intelectuală.

Cele trei percepte cu care și-a început păstorirea la Cluj: frică de Dumnezeu, competență și transparență sunt biblice și evanghelice. Poate din această familiaritate cu textul și trăirea evanghelică a știut să păstreze demnitatea ierarhiei și preoției bisericiești în fața dregătorilor și conducerilor lumești, după cuvântul sfântului Pavel: Dumnezeu a rânduit în Biserică (iar Biserica cuprinde ontologic pe toți cei creați după chipul lui Dumnezeu, iar conștient pe cei botezați) mai întâi apostoli, al doilea profeți, al treilea învățători (adică ierarhi, preoți), apoi pe cei cu darul facerii de minuni, apoi cârmuirile, ș.a.m.d. (I Co 12, 28). Așadar ierarhii și preoții sunt în ceata a treia a ierarhiei omnești, după apostoli și profeți, iar cârmuitorii politici, sunt în treapta a cincea.

Din multele exemple de mărturisire ortodoxă și de misiune evanghelică din viața și opera mitropolitului Bartolomeu, am ales câteva din diferite perioade ale vieții sale.

Primele din tinerețe, în care se străvede chipul păstorului de mai târziu.

Era elev, la Seminarul Nifon din București. Înscris în Frățiile de Cruce, care erau, sau se pretindeau a fi, mișcări spirituale și intelectuale, apolitice, în care predomina, munca voluntară, demnitatea, patriotismul, eroismul, disciplina, răbdarea cu stoicism a privațiunilor vieții.

Deși era înscris în această organizație, sesizând gândirea și atitudinea lor exclusivistă, sectară, străină de duhul evangheliei și de gândirea ortodoxă luminată, s-a înscris în paralel în organizația Străjerilor Patriei, patronată de Regele Carol al II-lea, dușmanul declarat legionarilor. A reușit mai apoi, la un concurs literar, prin poezia Drapelul, să obțină un premiu de 5000 de lei. Premiu i-a fost înmânat, la ordinul Regelui Carol, de către Primarul General al Capitalei, generalul Dombrovski. Aceasta este o primă mărturisire ortodoxă și un excepțional exemplu de discernământ. Camarazii, colegii din organizația Frăției îi spuneau cu admirație ,, excrocul”.

O altă întâmplare, din aceași perioadă, care dovedește mai profund duhul evanghelic, mărturisitor al lui Hristos, este luarea apărării Moșului. Acest moș era un fost colonel rus, pe nume Nicolae Kamenev, bătrân de o bunătate proverbială, care vindea cornuri în incinta Seminarului. El avea o gheretă în incinta internatului, pe care conducerea Frăției de Cruce s-a hotărât să i-o confiște pe motivul că nu este român, că ar fi intrus, ș.a.m.d. Membrii conducerii Frăției, au intrat noptea înarmați peste el. Bătrânul tăcea și plângea. Atunci elevul Valeriu Anania a avut o atitudine hristică, evanghelică, chiar eroică, luptându-se cu patru sau cinci, colegi, nepermițându-le să se apropie de umilul străin.

Tot din acea vreme, ultima întâmplare, demnă de Pateric (parcă ar fi avva Pimen), este atitudinea fermă, irevocabilă, de a nu mai îmbrăca niciodată cămașa verde, de vreme ce în organizația Legionară a fost primit un consătean de-al dânsului, hoț, bețiv, desfrânat notoriu, și care acum se mândrea că face parte din Legiune.

O altă faptă de mărturisire evanghelică este din perioada studenției. În 1946 s-a ales președintele Anului II, al Colegiului Studedențensc ,,Petru Maior”. Nu era printre candițați, iar cineva i-a scris numele pe tablă. Refuzând categoric s-a retras furios într-un laborator. A fost ales în lipsă cu patru sute de voturi contra cinci. Însă, odată ales, a trecut la acțiune. Fiind după război, Țara trecea printr-o perioadă grea, de foamete, boli, lipsă de bani, lipsă de medicamente. În această situație a mers la București la Minister și a reușit să obțină o mare cantitate de medicamente, care s-au împărțit gratuit.

Dintre multele acțiuni de atitudine și mărturisire, din vremea cât a fost arhiepiscop și mitropolit la Cluj, aș vrea să amintesc doar momentul Martie 1998. Era în urma ocupării prin violență de către greco-catolici a bisericii Schimbarea la Față din Cluj, eveniment supra-mediatizat de presă. La o săptămână s-a organizat o Procesiune, la care unii de aici am fost părtași, cu participarea a peste trei mii cinci sute de preoți din tot Ardealul, eveniment unic în Istoria Bisericii Ortodoxe din România.

A fost o manifestere de prezență, în care prin rugăciune s-a arătat unitatea de credință a Bisericii și Neamului nostru.

S-a scris și s-a spus că mitropolitul Bartolomeu a fost un orator de excepție, poate cel mai important din Biserica românească în ultima vreme. Faptul este adevărat, dar în cuvântările lui, la fel ca și Sfântul Ioan Gură de Aur, nu oratorul consacrat după regulile retoricii iese în evidență, ci păstorul și părintele. Aș da doar câteva exemple.

Întotdeauna predica sa era întâi fundamentată dogmatic, expunând învățătura Biseriicii într-un limbaj frumos, literar, foarte actual. De exemplu, în predica la Botezul Domnului spunea că evenimentul nu este altceva decât „Cadrul cosmic de revelație a Preasfintei Treimi”. Sau despre momentul Schimbării la Față spune că Mântuitorul S-a făcut deodată lumină și izvor de lumină. Partea a doua a predicii era dedicată învățărilor morale și duhovnicești practice.

De exemplu spunea: Când ai o apăsare, un duh de urât în casă, ia un fir de busuioc și stropește casa cu Agheasmă, și din nou va veni pacea, lumina și bucuria.

Sau: Apostolii s-au împărtășit pe Tabor de lumina necreată , pe care o văd marii sfinți, dar toți vă împărtășiți de lumina aceasta, atunci când vă ușurați de păcate prin Spovedanie și vă umpleți de ea atunci când primiți Sfânta Împărtășanie.

Despre rugăciune, spunea că trebuie să fie o rugăciune ascultată. Adică prin credință să-L cunoaștem pe Dumnezeu, să avem încredere absolută în El, dar să ne cunoaștem și pe noi, să nu ne rugăm în gol. În rugăciune să realizăm un dialog viu, care-I place lui Dumnezeu și prin care El ne ascultă.

Mitropolitul Bartolomeu nu a fost un duhovnic în sensul clasic al cuvântului, dar a trăit în proximitatea marilor duhovnici: Pasie, Cleopa, Arsenie, Sofian, iar ca ierarh la Cluj, în toată vremea s-a comportat ca un părinte. Toată moștenirea duhovnicească, spirituală și culturală, pe care ne-a lăsat-o este o moștenire părintească.

Este o datorie de suflet să-i comemorăm viața și opera scriitorului, poetului, dramaturgului, teologului, traducătorului Bartolomeu Valeriu Anania, dar mai mult decât toate, să îi facem pomenirea celui care ne-a fost și ne este, de acolo din cer, Părinte.