--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)
In memoriam
--- pagina: 6

Părintele Petru Toacsen (20 februarie 1927-12 ianuarie 2017)

de Mircea-Gheorghe Abrudan

Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit.

De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui”.

În urmă cu câteva zile părintele Petru Toacsen s-a despărțit de neamul său și, aidoma Sfântului Apostol Pavel, se va fi grăbit să-L întâlnească pe Cel pe care l-a slujit ca diacon și preot vreme de mai bine de o jumătate de veac: 20 ani ca diacon al episcopilor Vadului, Feleacului și Clujului, Nicolae Colan și Teofil Herineanu, 18 ani ca preot paroh la istorica biserică Bob din central Clujului și alți 20 de ani ca slujitor la noua biserică Înălțarea Sfintei Cruci din cartierul clujean Plopilor. Născut la 20 februarie 1927 în Ciuperceni (jud. Gorj), pr. Petru Toacsen a absolvit Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, apoi a studiat la Facultatea de Teologie din București și la Academia Teologică din Cluj, unde și-a luat licența în anul 1948. În toamna anului 1949 a fost hirotonit diacon de marele cărturar și patriot român, Nicolae Colan, care i-a apreciat calitățile vocale și statura fizică, fiind un ierarh căruia îi plăcea „să aibă prestanță în slujirile arhierești”, cum își amintea cu nostalgie părintele Petru. Din 1957 până în decembrie 1969 a slujit altarul catedralei din Cluj și la sute de altare din cuprinsul Episcopiei Clujului și a Mitropoliei Ardealului alături de episcopul Teofil Herineanu, care s-a lăsat foarte greu convins în „a-mi da drumul la o parohie, dorind să mă țină aproape lângă dânsul”, cum rememora zâmbind pr. Petru. În paralel a desfășurat o frumoasă activitate didactică la Seminarul Teologic din Cluj. După „slobozirea din slujirea diaconească” i s-a încredințat păstorirea bisericii Bob, unde a desfășurat o rodnică activitate pastorală și edilitară până în anul 1987, când, s-a pensionat. De această biserică cu hramul „Învierea Domnului”, la a cărei restaurare interioară și exterioară a trudit timp de un deceniu în vremuri „foarte grele, când ajutoare și aprobări de la stat nu primeai”, pr. Petru s-a simțit foarte atașat. Pastorația acestei comunități a plasat-o în sfera rugăciunii arhierești a Domnului Iisus: „Ca toți să fie una” (Ioan 17, 22), trudind cu fapta și cuvântul la „cimentarea reîntregirii Bisericii Românești din Ardeal”, cum îi plăcea să spună, nu însă fără o doză de regret că după „ʼ89 nu s-a reușit păzirea unității duhului întru legătura păcii”. După 1991 a slujit la biserica din Plopilor, până când l-au ajuns slăbiciunile trupești și și-a transformat garsoniera de pe str. Almașului într-o chilie în liniștea căreia s-a rugat, a pictat și a scris, publicând două volume de versuri și memorialistică intitulate „Și azi mă duce gândul... la viața-mi ca un vis!”. L-am cunoscut în urmă cu aproximativ 15 ani, când i-am trecut pentru prima oară pragul cu prilejul Bobotezei, iar pentru cea din urmă dată l-am îmbrățișat duminică, 7 ianuarie, când am poposit la dânsul alături de pr. protopop Dănuț Hognogi cu aceeași ocazie. M-au impresionat de fiecare dată chipul senin, bucuria pe care o iradia când ne primea în modesta sa garsonieră, modul în care ținea să ne omenească cu ceva dulce și felul plăcut în care își depăna amintirile. Acum că a plecat, îmi pare rău că nu am adăstat mai mult în compania sa. Anul trecut i-am sărbătorit ziua de naștere alături de părinții Dănuț Hognogi, Dorin Ielciuși și de o parte a grupului de tineret al parohiei noastre, „Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Mănăștur. La fel am fi vrut să o facem și pe 20 februarie, când ar fi împlinit 90 de ani. Mântuitorul Iisus Hristos, Marele Arhiereu, pe care l-a iubit și l-a slujit atâta vreme, a voit însă altfel și l-a chemat în Împărăția Sa, unde nădăjduiesc că slujește cu aceeași ardoare dumnezeiasca Liturghie alături de îngeri, de ierarhii și de toți înaintașii săi. Veșnica lui pomenire!