--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 7

Mitropolitul Antonie Plămădeală, altfel...

de Ierom. Maxim Morariu

Opera

Cunoscut cu precădere datorită activităţii sale culturale, materializată în romanul Trei ceasuri în iad, tradus în mai multe limbi şi reeditat în mai multe rânduri (de exemplu, ediţia a II-a a apărut în anul 1993, la editura Junior Club din Bucureşti), în lucrări de istorie (cf. Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea – documente, însemnări – corespondenţă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1987; Idem, Dascăli de cuget şi simţire românească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981; Idem, Lazăr-Leon Asachi în cultura română, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1985; Idem, Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului Austro-Ungar în vremea lui Miron Romanul (1874-1898) - după acte, documente şi corespondenţe inedite, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986; Idem, Pagini dintr-o arhivă inedită, Editura Minerva, Bucureşti, 1984), teologie (cf. Idem, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1972; Idem, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1995), sau omiletică (Idem, Cuvinte la zile mari, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989; Idem, Tâlcuri noi la texte vechi, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989), mitropolitul Antonie Plămădeală a rămas totuşi o prezentă discretă în peisajul cultural şi cel eclesiastic.

Viața lăuntrică

Viaţa sa interioară sau cea cotidiană şi tabieturile lui, au fost ferite de ochii, adesea indiscreţi, ai publicului. Puţinele volume ce conţin interviuri sau texte autobiografice (Idem, Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală. Convorbiri cu Carmen Dumitriu şi Dragoş Şeuleanu, Editura Cum, Bucureşti, 1999; Artur Silvestri, Modelul „Omului Mare”. Zece „Convorbiri de amurg” cu Antonie Plămădeală, urmate de „Douăzeci şi opt de scrisori de altădată”, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2004), prezintă anumite pasaje cosmetizate, ce lasă să se întrevadă imaginea unui om împlinit, triumfător. Frământările lui, zbuciumul său interior, îndoielile sau alte aspecte similare, nu se regăsesc însă în cadrul lor. De aceea, publicarea, în anul 2013, de către părintele Timotei Aioanei, pe atunci arhimandrit, a corespondenţei ample purtate de către dânsul cu preotul Petru Ciobanu şi soţia sa Angela, din vecinătatea zonei în care a vieţuit pentru o vreme părintele, sunt mai mult decât binevenite. Ele oferă informaţii despre toate aceste aspecte, conturând chipul său de dincolo de efigie.

Corespondența

Ediţia Arhim. Timotei Aioanei, Mitropolitul Antonie Plămădeală şi amintirea unei prietenii. Scrisori inedite – vol. I, Editura Andreiana, Sibiu, 2013, este acompaniată de un amplu studiu introductiv (pp. 7-82), în paginile căruia, părintele editor prezintă, într-un chip encomiastic, fără a exagera sau a adăuga elemente inexistente, ci doar folosindu-se de tertipurile acestui gen, biografia ierarhului, şi de câteva facsimiluri (pp. 481-493). De asemenea, scurte prezentări ale autobiografiei celor doi interlocutori ai săi (pp. 83-99), se regăsesc în preambulul textelor propriu-zise, oferindu-i cititorului posibilitatea să cunoască mai îndeaproape contextul şi elemente ce ţin de destinatarii mesajelor.

Scrisorile propriu-zise, expediate pe parcursul a mai bine de o jumătate de veac (1953-2008), şi întinse pe mai bine de 300 de pagini (pp. 101-479), sunt adevărate pasaje de istorie bisericească şi literară. Întocmite cu măiestrie atât de către viitorul ierarh, cât şi de către destinatarii cu care schimbă adesea rolurile, ele ar putea fi utile atât istoricilor, cât şi teologilor sau psihologilor. Unui ochi iscoditor de literat, i-ar putea de asemenea furniza informaţii cu privire la modul în care evoluează stilul scriitorului de mai târziu, sau i se conturează o anumită viziune în materie de scris.

Lucrarea conţine aşadar de toate. Organizată cronologic, însă reunind pasaje inegale şi neomogene, ea cuprinde atât discuţii cu privire la teologie, cât şi aspecte ale vieţii cotidiene, descrieri ale unor zile de muncă, comentarii ale unor situaţii internaţionale sau cronici ale unor evenimente.

Din epistolar...

Condamnat în contumaţie şi dat afară din învăţământ şi de la doctorat, ieromonahul Antonie, redevenit între timp Leonida, va trece, vreme de mai mulţi ani, prin stări de dureroasă depresie. Preotul Petru îl ajută adesea să iasă din acestea, fapt ce este evidenţiat în paginile unor scrisori. Iată un astfel de exemplu, în care, într-un mod aproape ironic, părintele ţine să-şi arate recunoştinţa pentru eforturile lui: „Bravo, Petruş, mă dăscăleşti într-un fel care presupune mult simţ al realităţii, al pământului, al trecerii, al vârstei, al istoriei, deşi din loc în loc, şti, vorba ta (împrumutată), «maliţios»” (p. 177).

În alte situaţii, Petru Ciobanu nu reuşeşte singur să-i fie de folos în depăşirea unor stări critice, fapt ce-l determină să-şi coreleze eforturile cu cele ale soţiei. În aceste situaţii, rezultatele sunt cât se poate de benefice, după cum va ţine să remarce cel vizat, folosindu-se de aceeaşi mină ironică:

„Scrisoarea voastră uşor maliţioasă a avut tocmai darul de a mă pune din nou pe picior de luptă şi mi-a adus darul zâmbetului. Filosofia ta, Petruş, chiar dacă e de împrumut şi chiar dacă tu însuţi faci uz de ea numai pentru alţii, e un îndemn la înţelegerea nimicniciei ultime (suntem ţărână) şi, prin contrast, o împingere către curaj şi nu către resemnare, cum eram eu pornit să iau viaţa.

Probabil mi-aş fi revenit şi singur (n-o spun pentru a vă minimaliza eforturile), dar, vedeţi, cu sprijin e mai uşor” (p. 115).

Perioada de pribegie îl pune pe părintele Antonie în situaţia de a face mai multe demersuri către autorităţile de stat, cu scopul de a obţine o slujbă şi domiciliu, şi de a încerca mai multe profesii. Aşa va ajunge, la un moment dat, să joace într-un film. Experienţa, care-i pricinuieşte un puternic sentiment al inutilităţii şi-i aduce o stare de tristeţe, este totuşi importantă pentru autorul de epistole, devreme ce ţine să o comunice şi interlocutorilor săi, în acelaşi stil ce îmbină hazul cu necazul:

„Zilele acestea am fost din nou artist de film, în filmul prietenului meu Tolios: „o lecţie de teatru”. Descind la un moment dat dintr-o elegantă maşină, în faţa teatrului Municipal, ca să iau parte la un spectacol cu Lucia Sturza Bulandra.

Posteritatea va avea astfel cunoscută pe peliculă mutra mea boccie, cu care desigur nu va avea nimic de făcut. Nu s-a făcut vrednică nici de ură măcar” (p. 150).

Ca angajat al fabricii în cadrul căreia va rămâne vreme de mai mulţi ani, viitorul ierarh va reuşi, prin eleganţa sa, să atragă şi atenţia unor dame din colectivul de acolo. Faptul în sine îl va amuza. Uneori, va simţi nevoia să împărtăşească şi prietenilor săi de departe, o parte din aşa-zisele sale experienţe amoroase”. Caracterizarea pe care o face unora dintre pretendentele la statutul de doamna Plămădeală”, constatările lui, dar şi descrierile unor situaţii de acest fel, sunt de-a dreptul savuroase. Iată, de exemplu, cum descrie o astfel de femeie, care şi-l dorea drept consort:

O «tânără» de la fabrică îmi face curte de multă vreme. Totul a pornit de la nişte cărţi. Mi-a fixat apoi câteva întâlniri, m-a dus o dată la ea acasă (am fost foarte cuminte), până când eu, plictisit, am început să o ocolesc. Dar mă găsea. Şi îmi şoptea la repezeală: «Aşteptaţi-mă la şi un sfert, când ieşiţi» (din fabrică). Şi... o aşteptam. Scrâşneam din dinţi, dar o aşteptam. Aflasem între timp că a fost căsătorită, că are o fetiţă de opt ani, că nu are liceul, cum crezusem eu, ci numai şapte clase (eu prefer o ţărancă, poate fi şi analfabetă), şi la urma urmei mă plictisea, mă exaspera. În loc s-o cicălesc eu, mă cicălea ea. Democrată, domnule! Într-o zi, la cantină, mi-a spus: «Trebuie să avem o discuţie, să ne lămurim deschis. N-am plictisit pe nimeni şi nici pe dvs. nu vreau să vă plictisesc. Observ că v-aţi schimbat. Vom mai avea o întâlnire şi apoi gata». Slavă Domnului, mi-am zis, pentru o dată, mai am încă destulă forţă. Ne-am dus în Grădina Botanică. I-am spus (eu am vorbit) că ştiu că aşteaptă o explicaţie asupra faptului că o ocolesc şi m-am oferit să mă explic. I-am oferit câte ceva (vag) despre necazurile mele, despre preferinţa mea pentru singurătate, despre faptul că şi eu sunt de acord să nu ne mai întâlnim etc. etc. Rezultatul: a tras concluzia că, dacă e aşa, am nevoie de «cineva» care să-mi ia jumătate din necazuri, că ar trebui să mă căsătoresc... Dumnezeule mare! Cine a inventat politeţea? Prindeţi-mi pe măgarul acesta să-i lungesc urechile şi mai tare! Am răbdat ca Sfântul Sebastian şi ca toţi sfinţii, mucenicii şi mărturisitorii...” (pp. 191-192).

Puternica relaţie de apropiere dintre familia preotului şi singuraticul monah exclus din tagmă este dovedită de abundenţa problemelor personale dezbătute în paginile corespondenţei. Până şi chestiuni precum şcoala de şofer sunt analizate aici (pp. 296-297). Celor privitoare la familie şi prietenii comuni li se oferă, cum era de aşteptat, un spaţiu mult mai amplu. Mai târziu, când va fi reabilitat, părintele Antonie le va descrie prietenilor săi călătoriile întreprinse în diferite locuri exotice, le va prezenta locurile în care studiază sau conferenţiază, sau impresiile cu care rămâne în urma unor evenimente.

Când aceştia nu-i vor răspunde sau nu o vor face la timp, viitorul ierarh va găsi chiar timp să îi mustre şi să îi ironizeze. Iată un astfel de exemplu:

„V-aţi pus în grevă? Aţi uitat alfabetul? Nu mai merge poşta? V-aţi înzăpezit? V-am supărat cu ceva? De ce nu-mi mai scrieţi? Sau poate exagerez eu. De fapt, am primit, nu prea de mult, nişte scrisori. Cam scurte, dar scrisori.

Pretext de început. Scrie fiecare când are ce spune: Important, bineînţeles” (p. 312).

Deciziile grele, ce privesc compromisurile din viaţa părintelui Plămădeală şi stările de tensiunile pe care le generează ele, fac şi ele obiectul discuţiilor. Cei trei interlocutori se consultă (p. 172, p. 272), îşi descriu anumite situaţii şi chiar se sfătuiesc. Preotul Ciobanu chiar reuşeşte, prin intermediul uneia dintre epistole, să-l facă pe prietenul său să se descarce de sentimentul de vinovăţie ce îl împovăra, şi îl îndeamnă să păstreze între anumite limite chiar şi compromisul.

Concluzii

Acestea ar fi, aşadar, câteva idei importante ce se desprind din lectura corespondenţei mitropolitului Antonie cu familia pomenită anterior. Într-o vreme în care, anumite voci din aşa-zisa societate reclamă tot mai mult re-umanizarea ierarhiei superioare şi a clericilor Bisericii, publicarea unor astfel de texte, în paginile cărora sunt surprinse deopotrivă aspecte ale vieţii cotidiene, ale universului interior sau ale relaţiilor inter-umane din viaţa unui personaj eclesiastic de prim rang, sunt mai mult decât binevenite. Ele oferă atât credinciosului practicant, cât şi celui ce este încă doar simpatizant, posibilitatea unei priviri din interior, a unei incursiuni în tenebrele biografiei, transformându-l pe cel prezentat într-un partener de dialog, într-un amic, alături de care trăieşte momente de suspans, bucurie sau tristeţe, regăsind în acelaşi timp şi soluţii pentru rezolvarea unora dintre problemele care îl frământă.

De aceea, nu putem decât să felicităm iniţiativa familiei Ciobanu şi a părintelui Timotei Aioanei şi să recomandăm cititorilor open-mind,care doresc să cunoască clerul şi din altă perspectivă, să se apropie cu îndrăzneală de aceste texte. Garantăm că le vor savura de la primele pagini!