--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 10

Istorie bisericească bistriţeană

de Dan Ciachir

Ca unul care cunoaşte de vreo două decenii Bistriţa, asupra căreia Arhiepiscopul de fericită amintire Bartolomeu m-a prevenit înainte să ajung acolo: „Să ştii că Bistriţa este un oraş foarte cultural”, şi clerul ei, am citit excelenta lucrare dedicată Ortodoxiei sale de către Mircea Gelu Buta şi Adrian Onofreiu într-o cheie mai degrabă afectivă decât istoriografică. Mircea Gelu Buta, personalitate deopotrivă medicală şi culturală, colaborând cu un strălucit teolog, profesorul Ioan Chirilă, a realizat, în urmă cu doi ani, o admirabilă reconstituire a unui alt teritoriu bisericesc vast şi prestigios. De data aceasta, asociatul său este un istoric, Adrian Onofreiu, arhivist de mâna întâi, care ştie să pună în pagină, atunci când este cazul, culoarea şi chiar poezia documentului.

Pentru a-mi dovedi afirmaţiile, voi transcende cronologia volumului – lupta bistriţenilor pentru o parohie pravoslavnică are rădăcini în secolul al XVIII-lea –, oprindu-mă la o vizită întreprinsă de Mitropolitul Ioan Meţianu de la Sibiu, în toamna anului 1901, în tractul ortodox al Bistriţei. La data respectivă, existau un protopopiat bistriţean şi figuri clericale puternice, precum protoiereii Simion Molda şi, îndeosebi, Grigore Pletosu. Din reportajul vremii, imprimat în „Telegraful Român”, ziarul eclezial înfiinţat de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna în anul 1853, aflăm că înaltul ierarh ortodox, sosit la Bistriţa, a primit, la coborârea din tren, un splendid buchet de flori, oferit de fiica... protopopului greco-catolic. De altfel, în decursul vizitei sale, prilej de târnosire a două biserici ortodoxe în comunele Borgo-Prund şi Galaţii Bistriței, Ioan Meţianu pare a fi chiriarhul credincioşilor români din Transilvania de ambele confesiuni; sau „cele două strane”, cum li se spunea. Pentru cei care au apucat dezlănţuirile uniţilor, de incredibilă violenţă şi virulenţă din anii ’90, acele vremuri de la început de secol par mai degrabă de domeniul visului decât al realităţii. În acelaşi context, autorii realizează un amplu portret, constituit din mărturii de epocă şi documente, al profesorului şi protopopului bistriţean Grigore Pletosu, care afirma într-un document oficial din vremea ocârmuirii dualiste „cu toată liniştea conştiinţei, că la modul «perfect» vorbesc şi scriu numai în limba română” (cf. p. 34). Reproducerea titlurilor împăratului Franz Iosef, în acelaşi capitol, aparţine tot categoriei de elemente şi ornamente istorice care dau culoare unei epoci. Ceea ce putem spune, de asemenea, şi despre relatarea vizitei familiei regale române la Bistriţa, unde aceasta a prăznuit Naşterea Domnului pe stil vechi, în ianuarie 1920. Peste aproape un secol, şi tot în mijlocul clerului local, M.S. Regele Mihai I se va afla în acelaşi spaţiu românesc cu prilejul Anului Nou 2007, episod consemnat pe larg de către autori.

Cine cunoaşte bogăţia de biserici pravoslavnice din Bistriţa de azi, cu greu îşi poate închipui cât de mult a durat – aproape două decenii – ridicarea primului lăcaş ortodox impunător din acest oraş. Sfinţirea, care trebuia să aibă loc la sfârşitul lunii august 1940, a fost anulată, întrucât ziua târnosirii coincidea cu funestul Diktat de la Viena. Biserica avea să fie sfinţită în anul 1941, pe când Transilvania era vremelnic ocupată, de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel. Atunci, ierarhul locului, episcopul Nicolae Colan, a rostit o predică deosebit de frumoasă, ce rezistă colţilor vremii, aşa cum reiese din amplul fragment reprodus de autori la paginile 165-166 ale cărţii.

Între paginile 184-186 sunt redate toate documentele oficiale privitoare la Revenirea la Ortodoxie a clericilor şi credincioşilor greco-catolici, scutindu-i pe aceia care doresc să le cunoască cuprinsul de cercetarea colecţiilor de ziare şi reviste depozitate în biblioteci. Adaug că Mircea Gelu Buta şi Ioan Chirilă au făcut un lucru asemănător în lucrarea lor în privinţa alegerii şi întronizării Patriarhului Justinian Marina.

În aceeaşi categorie de texte importante se cuvine aşezat şi ultimul document, dintr-un număr de 193 reproduse în partea a doua a lucrării: Cuvântul rostit de Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului la Bistriţa, în anul 2002, cu prilejul lansării versiunii sale a Sfintei Scripturi. Este o scurtă istorie a traducerilor din Biblie.

Reprimându-mi pornirile de nostalgie şi amintirile deosebit de frumoase legate de preoţii locului, de sfinţirea paraclisului Spitalului Judeţean din Bistriţa din anul 1999 sau de primele colocvii – o noutate absolută la noi – Medicii şi Biserica, voi spune că volumul de faţă îmi întăreşte o convingere pe care nu încetez să o mărturisesc: aceea că Biserica noastră nu a fost niciodată mai înfloritoare, în decursul ultimelor trei secole, ca în cei aproape 30 de ani scurşi de la prăbuşirea regimului comunist, răstimp în care Biserica bistriţeană a avut şansa să se afle pe un teritoriu canonic administrat succesiv de trei mari chiriarhi: Teofil Herineanu, Bartolomeu Anania, Andrei Andreicuţ.