--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)

Breviter

--- pagina: 4

Un protest versificat

de Aurel Sasu

'); #$title = '

'; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Luna ianuarie a fost întotdeauna, până în 1989, un început de anotimp cu dedicaţie: se aniversa, cu fast şi cu „profundă vibraţie”, ziua de naştere a conducătorului iubit. Prilej de exprimare a dragostei fierbinţi, nemărginite, înflăcărate şi nestrămutate pentru călăuza încercată pe drumul eroic şi fără precedent al edificării socialiste. Toate resursele media erau puse la dispoziţia geniului carpatin: se repeta, cu obişnuitul elan patriotic, aceeaşi biografie contrafăcută, se pregăteau, din timp, aceleaşi terne volume omagiale şi se reluau, într-un glas, aceleaşi editoriale cu miros de naftalină. Mediocritatea de serviciu ieşea la rampă: îşi exila complexele în reportaje, epopei şi elogii delirante, cu bucuria înspăimântată a insectelor născute să trăiască doar o zi. Între timp, cârmaciul eminent, biruitor şi falnic, dărâma cu buldozerul tot ce era istorie, cultură şi credinţă. Între 1977 (anul marelui cutremur) şi 1987, numărul bisericilor transformate în ruine ajunsese, numai în Bucureşti, la douăzeci. Între ele, şi Mănăstirea Văcăreşti, celebra ctitorie a familiei Mavrocordat (secolul al XVIII-lea), aşezământul cel mai important al vremii din sud-estul Europei. Aşa-zisa rezistenţă prin cultură n-a reuşit să se opună maladivelor decizii ale dictatorului (doar câteva lăcaşuri de cult au fost translate datorită celebrului inginer Eugen Iordăchescu). N-a existat, după 1990, şi, probabil, nu va exista, în viitorul previzibil, un plan de reconstrucţie a bisericilor dispărute. Continuăm să ne complacem într-o vagă amintire lipsită de reproşuri şi într-o subistorie din care lipseşte conştiinţa vinovăţiei colective. Un gest izolat de revoltă lirică şi de implorare smerită a „eroului între eroi” pentru salvarea Mănăstirii Văcăreşti rămâne, documentar, memoriul în versuri (publicat în continuare!), semnat de doi poeţi fundamental diferiţi: Adrian Păunescu, stihuitorul oficial al Curţii, şi Ioan Alexandru, temerarul mărturisitor al ortodoxiei. Gest patetic şi impuls plin de gânduri generoase, dar fără ecou în vremuri triumfaliste şi de libertate cinic asumată de omul divinizat fanatic („bărbat-izbândă”, „strateg strălucit”, „patriot vizionar”, „aer al neamului”) în peste două decenii de obscuritate românească.

AUREL SASU

DOI POEŢI ÎI SCRIU TOVARĂŞULUI

NICOLAE CEAUŞESCU

Părinte bun al patriei române,

Al vechilor şi-al noilor nădejdi,

Să nu lăsaţi sub lovituri păgâne