--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 10

De la biserica din suflet, la biserica din spital

de Zorin Diaconescu

Biserica din spital, semn al convergenţei dintre ştiinţă şi religie, aşa cum demonstrează şi numeroasele ediţii ale simpozionului de Medicină și Teologie de la Bistriţa, apreciate în mediile academice din ţară şi din străinătate, este un fapt împlinit. Aşezarea oraşului pe harta manifestărilor spiritualităţii europene şi integrarea identităţii româneşti printre naţiunile clubului select, care şi-a făcut din respectarea drepturilor omului şi din libera circulaţie a persoanelor şi ideilor un nucleu în jurul căruia gravitează societatea, sunt fapte cu care ne-am obişnuit, în măsura în care suntem ispitiţi să nu le mai observăm, deoarece ni se par fireşti. Istoria demonstrează însă că lucrurile nu au stat întotdeauan aşa, iar repetabilitatea evenimentelor e amintită de cei care avertizează: necunoaşterea lecţiilor istorice este o cale aproape sigură de repetare a lor.

O excelentă lecţie de istorie este cuprinsă în volumul „Biserica Ortodoxă din Bistriţa. O cronologie documentară”, de Mircea Gelu Buta şi Adrian Onofreiu, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016 - volum tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului.

Este necesar să înţelegem drama de secole a populaţiei româneşti majoritare din Transilvania, discriminată în privinţa drepturilor elementare ale cetăţeanului, mai exact i s-a refuzat sistematic orice drept natural decurgând din prezenţa dintotdeauna - şi ea negată - a acestei populaţii pe teritoriul amintit, un teritoriu spre care alte naţiuni au migrat de abia în Evul Mediu. Religia ortodoxă a constituit elementul central al acestor aspiraţii, la împlinirea cărora s-a ajuns foarte târziu, respectiv la începutul secolului al XX-lea. Religia ortodoxă a constituit, adesea, singura verigă de legătură dintre românii transilvăneni şi cei de acelaşi neam din celelalte provincii istorice.

Veţi întreba, desigur, ce are deosebit Biserica Ortodoxă din Bistriţa? Are, în primul rând, aşezarea, accesul credincioşilor ortodocşi în oraş întâmpinând numeroase şi serioase piedici de-a lungul istoriei, din pricina rânduielilor care le confereau altora, în speţă saşilor, privilegii în aceeaşi măsură în care unele drepturi elementare erau - în concepţia dregătorilor de atunci - de neconceput pentru români. Aşa se face că populaţia românească locuia mai mult la sate, oraşele fiind destinate ocupanţilor din alte zări.

Cum de avem, totuşi, o continuitate de limbă, dar şi de obiceiuri şi spirituală, care secole la rând i-a îndemnat pe tinerii români să considere emanciparea naţiunii lor principalul scop al studiului şi strădaniei celor care aveau şansa şi talentul de a urma vreo şcoală? Din nou ajungem la religia ortodoxă ca element de continuitate şi unitate, o ultimă frontieră a speranţei pentru o naţiune căreia i se nega existenţa şi care trebuia să lupte mai aprig decât emigranţii din orice colţ al lumii pentru a fi recunoscută în propria ei ţară.

Aşa se face că actul istoric din 1918, de al cărui centenar ne mai desparte puţin timp, a fost nu doar posibil, ci a avut sens şi dăinuire. Tratate internaţionale s-au mai încheiat, să nu uităm că până şi Transilvania a fost reîmpărţită chiar în secolul trecut, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar astfel de aranjamente politice impuse artificial, prin linii trase pe hartă cu creionul la nu ştiu care masă a negocierilor, nu au rezistat timpului.

Nici Transilvania nu ar fi rămas în cele din urmă românească dacă nu ar fi existat rădăcinile, acea populaţie de la ţară, fără de care oraşele, oricât ar fi fost ele de înfloritoare în privinţa meşteşugurilor sau a comerţului, nu ar fi rezistat dacă ar fi fost înconjurate de o zonă nelocuită. Ele nu ar fi avut nici hrană, nici lemne sau piatră pentru construcţie şi nu ar fi avut nici cine să le apere în cazul atâtor războaie.

Iar faptul că această populaţie nu a fost asimilată, cu toate că au existat suficiente încercări, unele cu forţa şi altele oferind privilegii amăgitoare, se datoreşte elementului spiritual care a fost şi este în continuare credinţa ortodoxă. Sub acest aspect, documentele din cartea celor doi autori constituie nu doar un obiect de studiu util şi necesar, ele constituie şi un avertisment. Nici o victorie nu vine de la sine şi până şi imperiile invincibile la un moment dat pot pieri, dacă le piere sufletul.