--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)
Historia
--- pagina: 12

Patriarhul Justinian Frântură de omagiu unui mare Om

de Pr. Fabian Seiche

Justinian Marina (1901-1977), al treilea patriarh al României, s-a născut la 22 februarie 1901 în satul Suieşti, com. Cermegeşti, jud. Vâlcea. Părinţii se numeau Marin Ilie Marina şi Elena, primind la botez numele de Ioan.

Tânărul a absolvit Seminarul teologic din Râmnicu-Vâlcea şi a fost numit învăţător în satul Olteanca, Vâlcea (1923-1924), apoi în comuna Băbeni (1924-1930), iar în 1924 a fost hirotonit preot de mir pe seama parohiei Băbeni. În 1929 a obţinut titlul de licenţiat în teologie.

Părintele Ioan Marina a ajuns director la Seminarul teologic din Râmnicu-Vâlcea, apoi detaşat în acelaşi an (1932) ca preot la catedrala Episcopiei Râmnicului.

Rămânând văduv (1935), fostul său profesor Irineu Mihălcescu – ajuns mitropolitul Moldovei – l-a numit arhiereu vicar al mitropoliei, în 1945. Peste doi ani a fost înscăunat mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Murind patriarhul Nicodim Munteanu (27 feb. 1948) a devenit patriarhul ţării, ales la 24 mai acelaşi an.

Patriarhul Justinian era „un om practic, întreprinzător, specialist în cooperaţie şi militant politic în Partidul Naţional Ţărănesc al lui Maniu şi Mihalache”. „Justinian Marina nu a excelat în nimic. Nu era un cărturar ieşit din comun. Dimpotrivă, era un cărturar mediu. De fapt, pe toate i le-a dat Dumnezeu la mijloc, dar nu întâmplător. Nimeni ca el nu a ştiut să coboare cerul şi să ridice pământul la înălţimea potrivită şi necesară tuturor oamenilor, tuturor timpurilor, tuturor lucrurilor. Este geniul valorificării tuturor extremelor, aduse, ocolite, în centrul de putere al tuturor lucrurilor. Acolo stătea el şi de acolo iradia egal şi cumpătat în toate direcţiile, în toate sensurile, spre toate nevoile... Justinian a salvat în primul rând poporul român din punct de vedere naţional... Dacă ar fi fost un teolog de excepţie – să zicem de talia unui Stăniloae – nu ne-ar fi ajutat la nimic. Toţi cei ca Stăniloae – cu excepţia câtorva – ştiţi bine că au fost zdrumicaţi în valţurile fiarei apocaliptice comuniste. Nu înseamnă că Justinian a fost mai puţin jertfă, dar a fost o jertfă care era absolut necesară pentru focul acela foarte special care ardea atunci. Şi el, ca şi mulţi alţii, a înţeles că nu are rost o opoziţie directă, neînţeleaptă faţă de tăvălugul comunist. Dumnezeu i-a dat mintea cea mai bună şi a făcut-o pe comunistul... În timpul lui Justinian, nu numai că nu s-au dărâmat biserici, ci s-au construit aproape 300 de biserici. Nu s-au construit de dragul de a construi. S-au construit din dragoste... Să ştiţi că nebunia dărâmării bisericilor, a oraşelor şi a satelor încolţise în mintea paranoicilor de tristă amintire cu mult înainte de 1977, când, a doua zi după moartea lui, s-a dărâmat Biserica Enei; patriarhul Justinian însă a strigat cu fermitatea-i cunoscută şi cu acel curaj neîntrecut: «Să nu vă atingeţi de biserici, fiindcă, altfel, îmi fac din preoţi martiri, iar pe voi vă duc în tribunalul de la Haga». Şi nu s-au atins de nimic”.

Cel poreclit de neprietenii Bisericii „Patriarhul roşu”, „Sovrom-patriarhul”, a găsit un modus vivendi cu noua putere. Şi anume: a pretins libertatea Bisericii, a credincioşilor de a-şi manifesta credinţa; pe de altă parte a oferit comuniştilor tot ce se putea oferi până unde dogma putea fi atinsă: „le place foarte mult să-i lăudăm: o să-i lăudăm, nu asta e problema”. Niciodată, nimeni nu va găsi însă în presa vremii, nici măcar un rând în sprijinul luptei criminale de clasă a comunismului.

„Preoţii şi episcopii ortodocşi i-au slujit pe comunişti” – iată o acuză cu mult adevăr în ea! Da, i-au slujit şi pe comunişti, determinându-i uneori să-L slujească pe Hristos, căci aceşti comunişti nu vor fi fost extratereştri, ci fraţi, consăteni, colegi, prieteni de-ai noştri, ba chiar de-ai acuzatorilor.

În literatura bisericească greco-catolică Justinian este prezentat în cele mai negre cuvinte. Astfel, în urma arestării episcopilor uniţi în 1948, se spune că şcoala de cântăreţi de la mănăstirea Căldăduşani „a fost transformată în lagăr (pentru aceşti episcopi, n.n.), cu participarea nemijlocită a Patriarhului Justinian, de tristă amintire”. Apoi se afirmă că patriarhul Justinian, „unealta regimului comunist”, a venit la Dragoslavele, locuinţa sa de vară, să-i oblige să treacă la Ortodoxie: „s-au folosit apoi ameninţări şi insulte. Totul a fost zadarnic, şi atunci s-a trecut la regim de exterminare”. Apoi, mai e acuzat că „a căutat să-i influenţeze aducându-le friptură de curcan – ceea ce arată nivelul primar la care judeca un asemenea om propulsat de Gh. Gheorghiu-Dej –, dar rezultatul fiind nul, regimul s-a „înăsprit”... În câteva zile n-au avut nici măcar mămăliga obişnuită, pentru că Patriarhia, care-i subvenţiona, n-a trimis la timp alimentele, iar pentru foc au cules găteje (vreascuri) uscate, căzute în grădina vilei”.

Ne este imposibil să credem aceste josnicii. Atât mărturiile orale şi scrise, cât şi documentele vremii îl arată ca un om integru, cu o viziune de ansamblu a istoriei, ceea ce face ca el să salveze Biserica neamului. Cum era să se coboare Justinian la nivelul în care să-i lase să moară de foame pe episcopii uniţi, când el însuşi i-a protejat de furia Securităţii chiar la reşedinţa sa?

În lupta comunistă împotriva religiei, Justinian se afla întotdeauna de partea credincioşilor. Aceasta se poate vedea şi din stenogramele vremii scrise de partidul comunist. Astfel, în şedinţa Secretariatului C. C. al P.M.R. din 25 nov. 1948 privind situaţia creată în ţară în urma scoaterii religiei din şcoli, se spune: „din partea reprezentanţilor înalţi ai Bisericii ortodoxe (episcopi, mitropoliţi etc) s-a pornit o acţiune organizată antiguvernamentală pe chestia religiei, ceea ce duce la concluzia că această campanie are în cel mai rău caz aprobarea, dacă n-a fost chiar iniţiată de patriarh. În această privinţă credem că trebuie intervenit pentru a face ca Biserica ortodoxă să înceteze cât mai repede acţiunea pe care o duce. Aceasta este cu atât mai necesar, cu cât faptele arată că în această privinţă s-a încheiat un fel de front unic între Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică şi romano-catolică (subl.n.)”.

Gh. Gheorgiu-Dej, secretarul general al partidului, arăta apoi că „preocuparea noastră de bază nu a fost religia, ci baza materială a religiei. Acţiunea Ministerului Învăţământului (de scoatere a religiei din programa şcolară, n.n.) a fost o acţiune anarhică, mic-burgheză, care confundă scoaterea obiectelor religioase cu scoaterea conştiinţei religioase din capul oamenilor. Învăţătorii şi clerul, cu mici excepţii, sunt contra noastră, unanimitatea ţărănimii, 76% din populaţia ţării, 12 milioane de oameni, sunt credincioşi şi nu-i putem face dintr-o dată materialişti”; „popii merg din casă în casă şi speculând măsura luată, dau o amploare misticismului religios”.

Dintre măsurile luate de comunişti amintim şi oprirea pelerinajelor la mănăstiri, a procesiunilor, în ciuda opoziţiei înverşunate a patriarhului. Astfel, la aceeaşi şedinţă se arată că în seara zilei de 14 august 1948, la privegherea din Mănăstirea Lipova, de lângă Timişoara, un inspector „a sosit cu o maşină cu miliţieni, au intrat în biserică şi au ridicat peste 2.000 de credincioşi pelerini, pe care, în dimineaţa zilei de 15 august, i-au trimis cu forţa spre comunele lor. Biserica a fost închisă, protopopul oprit de a săvârşi Sf. Liturghie în ziua hramului”. Măsuri similare au fost luate la mănăstirile Nicula (Cluj), Moisei (Maramureş), Hodoş-Bodrog (Arad), la schitul Sf. Gheorghe Nou-Feredeu (Arad).

La aceeaşi discuţie din 25 nov. 1948 se arată adevărul despre trecerea, prin actul din 21 oct. 1948, a greco-catolicilor la Biserica-Mamă. Vasile Lucaciu spune că această chestiune a „trecerii la ortodoxism nu a fost pusă ca o problemă religioasă, ci ca o problemă naţională, ca o măsură îndreptată împotriva imperialismului”.

Din aceasta rezultă două, alte chestiuni:

1. Trecerea la Ortodoxie s-a făcut în realitate din motive politice, nu religioase, şi de către conducerea comunistă, indiferent dacă patriarhul Justinian era sau nu de acord. Deci, o măsură „împotriva imperialismului”, a Occidentului capitalist, cu care ideologia sovietică (Stalin) ducea un război necruţător. Hotărârea de „revenire” a uniţilor, ca mijloc de rupere a relaţiilor cu Vestul, a aparţinut conducerii comuniste, nu Patriarhului!

2. Ideal, chestiunea trebuia pusă de la bun început ca o problemă religioasă, pentru ca ierarhii ortodocşi să se alăture luptei anticapitaliste. Adică, de ochii lumii motivul era religios: trecerea la Ortodoxie.

Faptul că se arată unirea greco-catolicilor ca un rezultat al politicii de stat – unde e clar că nici patriarhul nu putea avea un rol – demonstrează falsitatea unor afirmaţii ale uniţilor, precum: „în loc să facă front comun cu Biserica Română Unită, soră, împotriva invadatorilor comunişti ruşi, Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhia ei, a fost înfrăţită cu Statul comunist rus, zis sovietic şi cu Biserica pravoslavnică rusească, total supusă politicii comuniste, împotriva Bisericii Catolice în general şi a celei Române Unite în special”, sau: Justinian patriarhul „s-a angajat hotărât la înfăptuirea ţelurilor politicii comuniste, între care a fost şi cel al distrugerii Bisericii Române Unite, cu preţul a mii de vieţi nevinovate”. Aceste cuvinte, comparate numai cu declaraţiile comuniste de mai sus, vorbesc despre gradul ridicat de fantezie creatoare a unora în materie de istorie.

Numai Dumnezeu ştie convulsiile, contradicţiile, frământările şi grija din sufletul patriarhului pentru a salva Biserica şi neamul. Avem convingerea că la momentul respectiv, Justinian a fost omul cel mai potrivit pentru a fi patriarh.

Şi lucrul acesta se cheamă Providenţă...