--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2017, nr. 2 (322), an XXVIII (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 14

În plină iarnă, în pelerinaj pe jos la Mănăstirea Nera

de Silviu Mincu
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Această relatare este scrisă de Silviu Mincu, organizatorul tututor pelerinajelor pe jos care bucură sufletele atâtor tineri de aproape doi ani. Alături de părintele său duhovnic, Părintele Ciprian Negreanu, Silviu este inima și creierul din spatele fiecărei „aventuri duhovnicești” care îi scoate pe pelerini din confortul spațial și sufletesc, ducându-i de fiecare dată în locuri binecuvântate, cu povești care altfel ar rămâne necunoscute sau uitate. Cunoscând mai bine decât oricine toate întâmplările și trăirile din spatele „cortinei”, Silviu a reușit să ilustreze într-un mod personal și atât de caracteristic lui principalele momente ale acestui pelerinaj în plină iarnă. Astfel, chiar și cei care nu au putut să participe, pot cuprinde foarte bine măcar puțin din atmosfera acestei împreună-umblări și din bucuria prilejuită de surprizele cu care Dumnezeu i-a răsplătit, ca de fiecare dată, pe pelerinii din comunitatea ASCOR și a Bisericii Studenților și nu numai.

Ca în fiecare pelerinaj, principala grijă e ce fac dacă nu mă trezesc la timp. Dar se pare că ajută Maica Domnului pentru că sar din pat de fiecare dată la prima alarmă a telefonului. De data aceasta, o altă grijă a fost frigul: „Ce ne facem dacă e prea frig? Nu mai mergem? Bem ceai? Vin fiert?”. A trecut și această grijă pentru că mi-am dat seama că apropierea dintre oameni a îndepărtat puțin frigul, aceștia încălzindu-se unul de altul atât fizic, cât și sufletește. Câteva persoane veneau pentru prima dată cu noi în pelerinaj și mă tot întrebam dacă o să le placă. Au trecut toate…

Când am stabilit programul pelerinajului împreună cu părintele duhovnic, am primit o descriere de pelerinaj care semăna mai mult cu a unui exercițiu de rezistență pentru soldați: trezit devreme, mers pe jos, frig, rugăciune, slujbă noaptea, întors iar acasă după 24 de ore de nesomn. Soldați am fost, într-adevăr, sau mai bine zis, „soldate” și doar câțiva soldați.

Dimineața la ora 4:00 ne-am adunat cu toții la autocar. Se pare că ne-am trezit cu brio, așa că am pornit la drum să luăm binecuvântarea părintelui care ne veghează îndeaproape fiecare pas pe jos. Este vorba de Părintele Arsenie Boca, așa că prima oprire a fost la Mănăstirea Prislop, în curtea căreia am intrat adormiți și înțepeniți din cauza dormitului în autocar. Mă gândeam că ori de câte ori am fost aici, nu am prins nicio Liturghie. Gândul meu a fost: „Ce tare ar fi să prindem una acuma!”. Mare ne-a fost bucuria când le-am auzit pe maici cântând Sfinte Dumnezeule și citind Apostolul zilei! Drumul spre mormântul Părintelui Arsenie ne-a dezmorțit puțin, gheața de pe alee făcându-ne să arătăm ca niște pinguini dansatori. Slava Domnului că am ajuns și aici!

Am pornit din nou la drum și… la cafea, evident. Cu toții am avut nevoie de ea. Pauza de la Sarmisegetuza ne-a trezit puțin, iar apoi am pornit mai departe, spre Oravița, unde am făcut ultima oprire. Aici, surpriză! Ne-am dat seama că Părintele Teofan, duhovnicul Mănăstirii Nera, ne urmărea atât în rugăciune, cât și trupește, când ne-a transmis că ne va trimite printr-o maică o masă caldă la prânz.

- Păcătosule, diseară, la Liturghie, va sluji Vlădica, Episcopul vicar de la Timișoara, ne-a spus Părintele Teofan.

Asta da veste! Până la urmă am avut și Liturghie arhierească.

De la Răcășdia am luat-o pe jos. Drumul a fost anevoios: ceață, frig, vânt și totuși am mers cu cântec înainte. Drumul spre mănăstire a fost un drum binecuvântat, traficul aproape inexistent, toate satele aflându-se de-o parte și de alta. Am intrat în primul sat, la Ciuchici, unde părintele paroh ne-a invitat la un ceai din plante alese, de pe câmpie, îndulcit cu dragoste și... zahăr. Nu am stat prea mult, pentru că ne toropea căldura din biserică, iar noi mai avem ceva de mers. În timp ce traversam sat cu sat, la 14:15 am primit un telefon de la o maică de la Nera care voia să ne întrebe pe unde suntem. Era în drum spre noi cu mâncare și ceai cald. Ce minunăție! Mâncare caldă, ceai… Pauza de masă a fost la intrarea în Macoviște.

- Pauză de masăăăăăăăăăăăăăă!! Vine mâncarea acum!!!

- Ce mâncare vine? Ai comandat la catering?

- Am comandat pizza, a zis un glumeț.

Tocmai atunci a apărut o dubă cu două măicuțe care ne chemau să descărcăm ceaiul cald și pizza! Cine își putea închipui că o simplă vorbă aruncată în vânt de un păcătos ca mine va fi auzită de Maica Domnului și adusă la viață? Ne-am ospătat din plin și am pornit spre Slatina Nera, Sasca Montană.

În Sasca, patinoar, nu glumă. Ce mers în coloană? Ce grupare? O bună porțiune de drum, abia de am putu merge, mai degrabă dansam pe gheață. Nu știai dacă cel din fața ta mergea sau dansa vreo horă, vreo sârbă.

Într-un final, am ajuns la Mănăstirea Nera unde am fost asteptați de Părintele Teofan, sora Raluca și sora Liliana, foste ASCOR-iste, dar și de o parte din grupul nostru de pelerini care au venit cu autocarul până la mănăstire. Văzând cât de neputincioși eram, au ales să meargă direct la mănăstire ca să ne pomenească în rugăciuni.

După poza de grup, am mers cu cele două surori să ne închinăm la sfinții ale căror moaște și icoane se află în biserica mare și în paraclis. Am intrat cu toții în biserica mare de lemn unde era cald, întuneric și multă liniște. Cine să mai plece de acolo? Ne-am luat totuși inima în dinți, înghețați cum eram, și am mers la cele patru paraclise ale mănăstirii ca să-i mulțumim fiecărui sfânt în parte pentru că ne-au ajutat să ajungem până acolo cu rugăciunile lor.

Apoi a urmat sinaxa cu Părintele Teofan în trapeza mănăstirii, unde se pare că nu există încălzire. În timpul discuției cu Părintele Teofan, am auzit întrebări și răspunsuri care mai de care mai ziditoare, făcându-ne să uităm de frig, foame și somn, și întrebându-ne: „Eu de ce nu fac așa? De ce spovedesc același păcat de mai multe ori, când ar trebui să mă opresc din a face păcatul respectiv?”. Gata și sinaxa, dar acum dilema mea era: „Cum să mă încalț cu pantofii care se udase în timpul mersului pe jos și acum erau uzi, uzi? Asta e, voi răci. Iar voi dormi pe la vecini până îmi revin ca să nu răcesc copilul acasă”. Dar stai că maicile au siropuri bune de răceală: Gripinstop – maxim de bun și de eficient! Bei din el și nu răcești. Abia așteptam să mă medicamentez după Liturghie.

A început Liturghia. În altar erau părintele slujitor și Părintele Călin, care ne-a însoțit pe noi, dar Vlădica – nicăieri. La un moment dat, a intrat pe ușa bisericii un monah în reverendă. Era foarte simplu și a mers direct în altar. Au urmat închinăciuni, a început să se îmbrace, dar ce să vezi? Și-a pus omofor! Era Vlădica, PS Paisie Lugojanul!

Maicile au început să cânte Paraclisul Maicii Domnului când mi-am dat seama că nu am cum să rezist la slujbă fără să adorm după atâta drum. Am tot tras de mine: hai până la Apostol, hai până la Heruvic… Dar nu a funcționat, așa că deodată am ațipit și am dat cu capul de o maică din fața mea care cânta în strană. Acesta chiar a fost semn că trebuia să mă trezesc. Fuga afară și dăi cu zapadă pe față și în cap. Acum să vedem cine mai adoarme! N-am mai ațipit până la final, când a venit mult așteptatul moment al Împărtășaniei. A avut loc exact când a zis Părintele Teofan, la 00:00, la miezul nopții. Îmi venea în minte fraza auzită la o Liturghie și spusă de PS Macarie al Europei de Nord, când la Împărtășania preoților, i-a îndemnat: „Poftiți la ospăț”. Într-adevăr, mare ospăț a fost Preasfântul Trup și Sânge!!

Maicile au pășit încet spre potir, iar noi imediat după ele. După binecuvântarea de final, ne-am îndreptat spre trapeză unde, după cum spunea Părintele Ioachim de la Lainici, ne-am ocupat și de trup. Ciorba caldă, mămăliga cu brânză, pâinea cu miere au pus capacul ospățului pământesc și au dat putere pelerinilor să pornească din nou pe patinoar, la vale spre autocar. Parcă eram niște licurici prin pădure: la două noaptea cu lanterne, ținându-ne unul aproape de altul ca să nu ne prindă vreun lup.

Înainte de a pleca de la mănăstire, Părintele Teofan ne-a spus:

- Am avut câini și pisici la manastire, dar nu mai avem câini…

- De ce, părinte?

- Păi, lătrau la lupi și făceau mare gălăgie...

Asta da încurajare de drum! Am ajuns la autocar, ne-am numărat și ne-am bucurat că eram toți vii și întregi. Am dat slavă Domnului și am pornit spre casă. Mare bucurie când am descoperit că maicile ne puseseră la fiecare câte un pachețel cu ceva de-ale gurii pentru drum și o sticluță de Gripinstop să nu răcim.

Deși am plecat din Cluj vineri noaptea spre sâmbătă, deși am mers 800 km cu autocarul și 23 pe jos, deși am ajuns înapoi abia duminică dimineața, mă simțeam atât de bucuros și de liniștit, încât aș fi luat totul de la capăt chiar atunci. Am fost cel mai mic număr de pelerini pe jos de până acum, dar nu cred că am văzut în niciun pelerinaj atâta grijă și dragoste față de aproapele ca în acesta. Am fost o familie devarată.

Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu ne oprim pașii aici!


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>