--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2017, nr. 3 (323), an XXVIII (serie nouă)
Tableta lunii
--- pagina: 3

Carcera Mamertină

de Alexandru Nemoianu

Una dintre cele mai emoționante clipe petrecute în Roma a fost vizitarea Carcerei Mamertine. Aflată pe Capitoliu, „Carcera Mamertină” este o temniță sinistră, săpată în stancă, în fapt o gaură în pământ, neagră și umedă. Acolo erau ținuți cei care erau considerați dușmani de moarte ai Imperiului și ai „slavei” sale, conducători de popoare ori mișcări cărora Imperiul le hotărâse exterminarea și care urmau a fi executați. Acolo au fost ținuți, în vremea lui Nero, Sfinții Petru și Pavel, și din acea carceră au plecat amândoi în Rai. Despre cele îndurate aflăm vești în Epistola a doua către Timotei a Sfântului Pavel. Astfel, aflăm că cei mai mulți se fereau de El. Aceasta datorită faptului că cei ținuți în Carcera Mamertină erau considerați criminali de drept comun foarte periculoși. Tot din aceeași epistolă deslușim de ce Sfântul Pavel își cerea „mantaua”, uitată la Troia. În carceră, bătrân și bolnav, el nu se putea încălzi și mai ales nu putea să se apere de umezeala permanentă. Langă intrarea în carceră se mai poate vedea și locul din stanca de care a fost izbit capul Sfântului Petru. Iar aici și în legătură cu aceasta se poate face următoarea observație.

S-a tot repetat ca Imperiul Roman a fost doborât de creștinism. Este o afirmație adevărată, dar care se cuvine privită nuanțat.

În toate epistolele lor, Apostolii au îndemnat la supunere civica și la viața în pace. Creștinii au fost acuzați de la bun început de cele mai absurde lucruri cu putință. Instigarea contra lor a fost începută și menținută de conducerea iudaismului rabinic. Despre acest fapt ne vorbesc „Faptele Apostolilor”, Eusebiu în „Istoria bisericească” și Josephus Flavius.

„Secta” Nazarinenilor (cum erau numiți de către iudaismul rabinic creștinii) era acuzată de cele mai absurde lucruri: îndemn la răscoală, nesupunere, canibalism etc. Sfântul Pavel este numit „fruntaș” și agitator. (Asupra pericolului pe care o asemenea atitudine nebună o reprezenta, avertiza însuși Gamaliel, cea mai de seamă autoritate scolastică a iudaismului rabinic al vremii (Faptele Apostolilor 24), „Și acum vă zic vouă: nu vă legați de oamenii aceștia și lăsați-i în pace, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni se va nimici, iar daca este de la Dumnezeu nu veți putea să îi nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu”). Instigate permanent, autoritățile romane au putut fi convinse să înceapă persecuția contra creștinilor. După ce a început persecuția, din trufia nebună a puterii, Imperiul nu a mai dat înapoi, nu a putut recunoaște că face o greșeală. (Iar această trufie dementă a tuturor imperiilor, incapacitatea de a admite greșeli, rămâne cauza căderii lor.) În aceste condiții creștinismul, mai degraba indirect, prin contrast, a expus defectele sistemice ale Imperiului, contradicțiile lui interne. Iar apoi iuțirea prigoanei, contra unor oameni care erau recunoscuți pentru buna-purtare, a schimbat opinia publică în favoarea lor și împotriva autorităților. Persecuțiile au avut efect contrar pentru Imperiu. Autoritatea lui morală s-a prăbușit, cultul oficial a ajuns batjocură, și hidoșenia aparatului represiv a condamnat Imperiul la moarte în rușine. Ce se întâmplase era cel mai mare miracol: oamenii se preschimbaseră - din robi ai păcatului deveniseră supuși ai lui Iisus. Iar despre ce efect au avut persecuțiile și despre modul în care creștinismul a învins imperiul, ne arată unul dintre cele mai emoționante momente din acea vreme, al vărsării de sânge nevinovat.

Centurionul care avea comanda carcerii Mamertine, pe care-l chema Martinian, s-a convertit la creștinism, și ulterior a murit mărturisind pe Hristos.

Ne putem lesne imagina ce va fi fost acel om în cariera lui militară, ce fel de obediență totală va fi avut pentru „sistem” și regulile lui militare. Acel om a văzut cu adevărat Lumina cerească în cei pe care îi păzea în cea mai sinistră și mai vestită carceră a Romei. De la torționar și reprezentant al torționarilor, el a trecut fără șovaială în rândul celor persecutați și a mărturisit cu sânge credința dobândită, și prin aceasta, după făgăduința celor pe care îi ținuse în pază, dobândea viața veșnică. Aceasta este ilustrarea perfectă a puterii lui Hristos. Este puterea care „întoarce” pe om (înfăptuiește ceea ce grecii numesc „metanoia”, iar pe românește se numește pocăință) și creează omul nou, liber față de păcat. Această preschimbare a omului „vechi” în om nou este de fapt cel mai mare miracol. Căci este mai lesne lui Dumnezeu să înfăptuiască schimbare în ordinea lucrurilor neînsuflețite, care sunt în puterea Lui neconditionat, fără limită, dar omul este înzestrat cu libera voie, puterea de a alege între bine și rău. Convertirea centurionului Martinian a fost o asemenea minune. Convertirea lui a însemnat că, în fapt, Creștinismul biruise.