--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2017, nr. 3 (323), an XXVIII (serie nouă)
Personalităţi duhovniceşti contemporane
--- pagina: 5

Stând de veghe, în lume și în afara lumii Mitropolitul Andrei la șase ani de la întronizare

de Ierom. Dr. Benedict Vesa

Însemnul specific al episcopului este vulturul. Pentru că vulturul este acela care are o perspectivă largă asupra lumii, privește realitatea de deasupra și se află în stare de veghe permanentă. Trăiește în înălțime, dar se coboară mereu în lume. Are perspectiva verticalității celeste, dar pe aceasta o amestecă cu orizontalitatea vieții pământești liniare. Nu în sensul confuziei, ci în sensul ridicării celei din urmă tot mai sus, până la cer.

Aceste două caracteristici dominante – orientarea celestă și starea de trezvie – stau la baza misiunii episcopale. Episcopul este cel care, pe de o parte, deși trăiește în lume, nu este din lume și pentru cele ale lumii, dar, pe de altă parte, veghează cu conștiinciozitate la mersul lumii și lucrează pentru viața păstoriților săi. Nu mai este un singular, ci o personalitate colectivă. Nu mai trăiește pentru sine, ci pentru întreaga lui comunitate și, în cele din urmă, pentru întreaga lume. Trăiește, arde și lucrează pentru poporul lui Dumnezeu. Iar criteriul mântuirii sale este limpede exprimat prin mântuirea celorlalți. Ne sunt proaspete în minte cuvintele Arhiepiscopului Justinian Chira, rostite într-una din predicile sale de la Rohia, care exprimă această atotcuprindere părintească: „Voi sta la poarta raiului și voi aștepta ca să sosiți toți acolo. Toți… Și mă rog să dea Dumnezeu ca iadul să rămână gol, și raiul să se umple de toți copiii lui Adam”.

Se împlinesc în această lună, de praznicul Buneivestiri, șase ani de la întronizarea IPS Părinte Andrei ca Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului. Și acest moment ne provoacă la a ne opri, a poposi, a medita la (pe)trecerea sa sub cerul istoriei Transilvaniei. „Timpul zboară, se grăbește, vremea stă și vremuiește”, spune înțelepciunea populară. Aplicată Părintelui Mitropolit, această „stare”, această așezare a vremii este dată, de fapt, de realizările sale, de acum nu personale, ci comunitare. Nu întâmplător, conștient de efemeritatea timpului, repetă cu obstinație în cuvântările sale aforismul lui Lucian Blaga cu referire la trecerea timpului, care, adresându-se lui Dumnezeu, Îi zice: Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu este moarte, nu este nici iubire. Şi totuşi, te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea! Timpul se grăbește, tocmai de aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă să „răscumpărăm vremea”. Argumentând această realitate, în mesajul de Anul Nou 2016, IPS Sa afirma: „Noi suntem nişte călători. Timpul călătoriei noastre se împuţinează de la an la an. De aceea, trebuie să fim foarte zgârciţi cu timpul. Ne spune Sfântul Pavel: Luaţi seamă cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efeseni 5, 15-16)”.

Ne-am obișnuit ca la momentele aniversare să evidențiem una sau alta din lucrările deosebite ale IPS Sale, din nou nu atât ca personalitate individuală, ci, mai ales, ca personalitate colectivă, așa cum am argumentat mai sus. Dacă ne-am referi exclusiv la primul aspect, un astfel de demers, cel puțin din punct de vedere ascetic, nu s-ar justifica întru totul. Însă, ca personalitate colectivă, acest lucru este deplin argumentat și necesar, nu atât pentru dânsul, cât, mai ales, pentru cei care beneficiază de prezența sa spirituală și lucrativă. În acest material ne vom opri la cele două componente evocate deja, specifice „psihologiei vulturului”, – trăirea în văzduh (cer) și starea de veghe.

Referindu-ne la prima componentă, Părintele Mitropolit Andrei, în toate cuvântările sale, în slujirea preoțească și în însoțirea părintească pe care o face, indică și îi orientează pe păstoriții săi spre cer – „Mai aproape de Hristos”. Într-una din meditațiile sale, acesta afirma: „Dacă ne îndepărtăm de Hristos, în suflet vine iarna şi frigul. Sufletul moare, iar omul nu poate face nimănui vreo bucurie, nici chiar lui însuşi. Aceasta-i tragedia lumii contemporane: îndepărtarea de Hristos!”. Resursa pentru un astfel de discurs este limpede ancorarea în frumusețea dinăuntrul lumii, sădită de Dumnezeu, dar și cea dinafară, la nivel de proiect, care exprimă dinamismul transformării lumii în sensul planului originar. Aici se întâlnește omul contemplativ, omul duhovnicesc, omul sensibil și atent la detaliile lumii, cu cel pragmatic, activ, vizionar și preocupat de ctitorii. O însoțire destul de puțin frecventă în zilele noastre.

Vocația sacerdotală, în mod special aici, presupune o atitudine profetică, care să aibă în vedere, pe de o parte, contestarea unei perspective strict orizontal-materiale, iar, pe de altă parte, să indice o orientare evident vertical-celestă. În cele din urmă presupune exprimarea unei ambivalențe, a unui paradox rezolvabil doar în spațiul spiritual – a fi în lume, dar nu din lume și pentru cele ale lumii. Ne aducem aminte de asocierea pe care o face Virgil Gheorghiu, încercând să exprime această realitate, cu orhideea, plantă de origine tropicală. Pădurile din această regiune sunt foarte dese. Din dorința de a a-și continua existența și fiindu-i necesară fotosinteza, se cațără pe trunchiurile copacilor și își aruncă o parte din rădăcini „în cer”. Pare să ducă o existență de nuanță amfibiană – și pe pământ, și în cer. Mitropolitul Andrei, prin preocuparea edilitară intensă, este bine ancorat în realitățile cotidiene materiale, dar, prin slujirea liturgică și viața duhovnicească angajată, își extinde rădăcinile în cer, își leagă existența de cer. Este prezent aici acel paradox teologic „în lume, și totuși în afara lumii”.

Pentru cei apropiați, două sentințe/ întrebări devin laitmotiv în intervențiile sale: „Sunt multe de făcut!, ce apare atât în zori, înainte de a începe ziua de lucru, cât și seara, cu un sens vizibil conclusiv, urmată de o interogație „Oare astăzi am făcut destule, am făcut suficient?” Acest lucru, pentru că știe că timpul este un interval în care suntem chemați de Dumnezeu să lucrăm în via Lui. Tocmai de aceea îl folosește la maximum, cu o dorință de nestăvilit de a lucra, atât pe tărâm material, cât, mai ales, spiritual. Dar tot timpul împreună. Nici spirit activ, fără viața interioară, dar nici spirit contemplativ fără prezență pragmatică. De aici decurge și principiul imediateții și stării de veghe, cea de-a doua dimensiune evocată în acest material. Nu își permite să trăiască viața la modul parțial, pentru că timpul vieții este un dar, care trebuie lucrat. Și, în plus, se mai cere „intuiția prilejului”, în contextul vigilenței de care pomeneam – fiecare moment important din viață este o invitație punctuală din partea lui Dumnezeu de a face ceva. Altfel riscăm să îl pierdem și, este cert, nu se va mai putea recupera, răscumpăra sau fructifica.

O astfel de prezență nu este tot timpul comodă… Uneori este chiar greu de înțeles, pentru cei care „uzităm” o logică reductivă și care nu simțim lucrurile „de deasupra”. Și reacțiile în consecință, fie involuntare, fie intenționate, pot provoca răni „vulturului”. Oricum, lovituri, atitudini, non-concordanțe pot apărea doar atunci când vulturul se coboară foarte jos pe pământ, și aceasta doar pentru a indica celor lipiți de el văzduhul, dar dispar foarte repede pe măsură ce „vulturul rănit” se ridică spre cer. Ele rămân sortite pământului, acolo unde și apar și de care se leagă. Dar vulturul niciodată nu va înceta să zboare în înălțimi și să stea de veghe, odată ce s-a obișnuit cu văzduhul rarefiat. Pentru că rana de jos este vindecată de dorul de sus, de rana dragostei, care, spre deosebire de cea de jos, este permanentă și vindecătoare. Și are putere să o înghită pe cea de jos. Și, ceea ce este și mai important, această rană de sus aduce cu sine responsabilitatea misiunii de a-i înălța pe cei de jos, indiferent de starea în care se găsesc sau de dorințele lor, dincolo de limitele lor, la măreția chemării de sus…

Întru mulți ani, Înaltpreasfințite Părinte!