'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Până în urmă cu cinci decenii, moartea nu suscita atâta interes din partea medicilor, ea fiind acceptată cu mai mare ușurință și de către familia pacientului suferind, întrucât medicina era limitată în ceea ce privea posibilitățile de suport artificial a funcțiilor vitale.

Astăzi, sfârșitul creștinesc al vieții noastre pe care îl cerem la fiecare Sfântă Liturghie, s-a transformat într-o dorință pătimașă de a evita ineluctabilul, prinsă într-un scenariu în care - cel mai adesea - actorii principali sunt membrii familiei. Expresii ale aparținătorilor, precum „vrem să mai rămână lângă noi, cu orice preț”, trădează o neputință a firii noastre de a accepta moartea cuiva drag, omițând faptul că prețul îl plătește cel suferind.

Desigur, acest eveniment a apărut ca un accident în istoria mântuirii. Apoi, în om e sădită adânc dorința de veșnicie. Doar că moartea nu e un final, iar veșnicia nu e pe pământ.

În fazele avansate, uneori terminale, ale unor boli cronice progresive cum ar fi cele oncologice, metodele curative se epuizează treptat, cedând locul îngrijirilor paliative. Concret, îngrijirile paliative ar trebui să asigure o calitate crescută a vieții, neavând pretenția de a oferi zile suplimentare vieții, ci de a le face pe cele primite de la Dumnezeu să fie suportabile. De fapt, concentrându-se pe terapia durerii și ameliorarea simptomatologiei asociate, unul dintre principiile esențiale în paliație este tocmai acela că moartea este privită ca un fenomen firesc, ce nu trebuie nici grăbit, dar nici amânat.

Din păcate, datorită unei înțelegeri greșite (sau cel puțin insuficiente) a acestui moment, moartea este transformată dintr-un eveniment intim pe care îl dorim neînfruntat și în pace, într-o luptă asiduă, acompaniată de o imensă polipragmazie, din care toți protagoniștii ies împuținați.

Astfel, etosul românesc manifestă o deosebită grijă față de pacientul muribund, mai ales prin aceea că aparținătorii vor să-l știe hrănit și hidratat. În fapt, deshidratarea în stările terminale, conduce la o hipersecreție de endorfine, substanțe care alungă durerea și fac suferința suportabilă. Dimpotrivă, o hiperhidratare creează edeme masive la nivel cerebral, pulmonar ș.a.m.d., accentuând durerile deja existente sau creând noi suferințe. Apoi și lipsa mâncării este de un real folos: în primul rând, nu mai este nevoie ca organismul pacientului să realizeze digestia, un proces care necesită un anumit consum de energie; în al doilea rând, prin această înfometare, organismul - văzând ca este privat de nutrienți - va începe să transforme grăsimile existente în energie, prin procesul numit cetoză, reacție care dă o oarecare stare de bine pacientului terminal. Ca medic, ai datoria de a explica familiei aceste mecanisme, evitând astfel tratamentele inutile. Totuși, aparținătorii vor fi neîncrezători într-un profesionist în sănătate care oprește perfuzia cu ser fiziologic sau cu glucoză, adesea îmbibată cu vitamine cu efecte fantasmagorice...

Înțelegerea duhovnicească a finalului vieții face ca aceste neplăceri să fie evitate. Intervine aici rolul preoților de a catehiza credincioșii în probleme referitoare la sfârșitul vieții pământești: despre Taina Sfântului Maslu la căpătâiul bolnavului, despre slujba la împărtășirea grabnică, despre rugăciunea la ieșirea cu greu a sufletului și, până la urmă, despre iertare, despre îmbrățișare, despre strângerea de mână - momente și sentimente cu adevărat necesare în trecerea spre alte coordonate ale existenței noastre.