'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Încercarea apropierii de această temă a fost suscitată de un mesaj, vădit cultural şi declarat crez personal, dar cu recurenţă în diferite medii ideatice, chiar în cel teologic-ecumenist, care totuşi îşi reclamă un loc şi un sens, chiar dacă nu în ordinea credo-ului bisericesc.

Calitatea, tăria unui text sau al unui discurs se măsoară şi în aceea că ridică probleme reale, serioase, fundamentale, vitale şi mai ales de nişă, de interstiţiu, la „despărţitura sufletului şi duhului” (Evr 4, 12). Fără intenţii polemic critice^[1], cu gestul de neprefăcută reverenţă cuvenit autorului, textul pe care îl presupunem ca bază germinativă, preambul, afirmă: „Ştiu că cititorul riguros confesional va fi scandalizat de asemenea asocieri. Nu reuşesc să cred că Duhul Sfânt e o achiziţie etanşă, rechiziţionată definitiv de o comunitate sau alta. Cred, dimpotrivă, că «vântul (pneuma) suflă unde vrea şi tu îi auzi glasul, dar nu ştii de unde vine şi nici unde se duce. Aşa este şi cu tot cel ce e născut din Duhul» (In 3, 8). Asta nu înseamnă evident că poţi merge simultan pe toate căile”^[2]. Decupând prima şi ultima propoziţie ne propunem să depliem, să deschidem evantaiul de nuanţe semantice şi logice întâlnit în experienţa vieţii Bisericii, să depistăm dacă logica binomică adevărat-fals din enunţul amintit poate fi aplicată univoc sensului Tradiţiei. Ne paşte oare riscul citirii într-un relativism generalizat, al echivocului, a decanonizării axiologice, al sincretismului confesional-religios, ne putem detaşa de orice criteriu de conştiinţă dogmatică şi de reflecţia-mărturia în viaţa sfinţilor Bisericii?

În argumentaţia citată mai sus întâlnim o anume logică a construcţiei. Afirmaţia personală din prima parte este întărită de citatul biblic care consonează cu ideea de ansamblu a textului şi o întăreşte, dar care este susţinută secundar, mai degrabă colateral, de logica (con)textului scripturistic^[3].

Atributele Duhului emană din text: suveranitatea absolută, libertatea de a sufla unde voieşte şi imponderabilitatea, caracterul eteric, imposibilitatea r(d)etenţiei. Suntem de acord că ele vizează creaţia, se manifestă faţă de ea. Duhul nu poate fi condiţionat negativ, constrâns, supus de lume, însă inclusiv în acest plan Duhul se autodetermină după un program descoperit omului, Revelaţia, intervenţia Sa nefiind aleatorie, armonizându-se cu întreaga Sfântă Treime. În planul Sfintei Treimi o suveranitate absolută sau autonomie a Duhului faţă de Fiul sau faţă de Tatăl, ar apărea ca o contradicţie. Biserica vorbeşte de o unitate de voinţă, bazată pe ceea ce teologia sistematică numeşte perihoreză şi apropriere. Duhul nu numai că împlineşte, reprezintă şi împărtăşeşte voia Fiului şi a Tatălui, ci chiar pe Fiul şi pe Tatăl. Duhul care nu împărtăşeşte pe Hristos recognoscibil în Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii nu e Duhul lui Hristos, ci un duh căzut, potrivnic. Întotdeauna în procesul istoric, lucrarea este comună şi complementară^[4], doar că una dintre Persoane apare în prim plan. Duhul este întotdeauna Duhul Fiului - Chipul Tatălui (II Cor 4, 4). Duhul pregăteşte istoric Întruparea Fiului, Fiul vine şi pregăteşte Pogorârea Duhului (n.b. o lucrare văzută care delimitează-desemnează nucleul Bisericii, semnul văzut al limbilor de foc vădeşte comunitatea purtătoare de Duh) pentru ca împreună să împlinească voia Tatălui şi să Îl facă cunoscut pe Tată.

Înţelegerea noastră va fi mult uşurată de o distincţie esenţială, adesea ocultată chiar şi în exprimarea bisericească^[5], cea între persoana Duhului Sfânt şi harul dumnezeiesc ca modul propriu de lucrare a Duhului Sfânt. Duhul împărtăşeşte „energia necreată izvorâtă din fiinţa dumnezeiască... făcându-l pe om capabil de conlucrarea lui cu Duhul Sfânt”^[6]. Harul nu împărtăşeşte Persoana direct din primul moment al cercetării şi în chip absolut. Cheia de boltă a cugetării o reprezintă lucrarea treptată, gradată, ascendentă a harului. În Biserică întâlnim experienţa unui har premergător convertirii, al harului Botezului, al harului sau darurilor Sfântului Mir, al darurilor-harisme personale dobândite în timp ca statornicie în har în scopul zidirii trupului lui Hristos. Părinţii Bisericii şi tratatele de mistică împart experienţa harului în trei perioade^[7] sau trei trepte^[8]. Aceste delimitări se referă la aceeaşi unică lucrare-energie-har, dar în acelaşi timp la o creştere din har în har, la vârste ale vieţii duhovniceşti (Paul Evdokimov), la epectază. Chiar îngerii şi Sfinţii sunt într-o ierarhie cerească de lumină, Maica Domnului fiind mai presus de heruvimi şi serafimi, având desăvârşirea harului. („Bucură-te ceea ce eşti plină de har!”, Lc 1, 28). Părinţii Bisericii dau adesea mărturie despre faptul că Dumnezeu dăruieşte şi cheamă la sine printr-un har incipient pe absolut orice om, fără nici o deosebire^[9]. Însă cu atât mai multă acribie insistă asupra dinamicii păstrării şi înaintării în acest har, un meşteşug extrem de laborios^[10], dând naştere (ca practică şi fenomen istoric) filocaliei, cultura vie a tradiţiei ascetice, o cultură a dobândirii, păstrării şi sporirii harului^[11]. În perspectiva maximală a desăvârşirii harului, gnoza creştină nu poate fi întâlnită ca o experienţă paralelă, spontană, insolită, cu elemente contrare unităţii organice şi perene experienţei sfinţilor, ci se validează în Tradiţie ca „viaţa Sfântului Duh în Biserică”^[12].

Comunitatea eclezială nu are pretenţia de a-şi propune reţinerea în exclusivitate a harului, pe care să-l deţină ca un depozitar. Preocuparea de căpătâi e nevoinţa, grija permeabilităţii. Cu cât exigenţa asumării vieţii în harul Duhului e mai puternică, cu atât dragostea e mai adevărată şi mai cuprinzătoare universal şi personală. Împărtăşindu-se din harul atotcuprinzătoarei iubiri a lui Hristos, nu pleacă nicidecum de la premisele exterioare ale unei corectitudini politice aplicate planului lui Dumnezeu faţă de lume. Este uimitor cazul Sfântului Siluan, autentic ecumenist prin dragostea sa faţă de întreaga lume^[13], dar concomitent integral doctrinar şi unul dintre cei mai exigenţi nevoitori ai Bisericii.

---

^[1] Critica unei lucrări nu se poate face în baza notelor de subsol.

^[2] Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus, Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, nota I, p. 238.

^[3] În prim plan este explicaţia Mântuitorului referitoare la naşterea din nou, din apă şi din Duh. Vântul cu mişcarea lui simţită reprezintă o metaforă a dificultăţii, subţirimii de sesizare palpabilă a celor duhovniceşti. „Iar aceea, adică «unde voieşte suflă» o zice nu ca şi cum Vântul este voitor şi are voinţă, ci precum am zis, voind să arate stăpânirea cea neoprită şi mişcarea ce este la dânsul din fire. Deci dacă pe Vântul, adică pe duhul acesta ce este supus simţirii nu-l ştii, cum, şi de unde se află, cum pe cea de la Dumnezeiescul Duh a doua naştere o iscodeşti?” (n.n adresare fariseului Nicodim), Sfântul Teofilact, Comentariu la evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 75.

^[4] Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 82.

^[5] Observăm pe de o parte în istoria Bisericii o evoluţie continuă în epurarea şi nuanţarea limbajului teologic, a acurateţei termenilor, ca urmare a rafinamentului şi maturizării gândirii umane. În zona teologiei Duhului acest demers este cu atât mai anevoios cu cât marele trăitor trebuie să se întâlnească în aceeaşi persoană cu marele gânditor, intelectualul. Un strălucit exemplu în acest sens este Stareţul Sofronie Saharov care explicitează bogăţia inepuizabilă, la care se adaugă în aceeaşi măsură a sa proprie, a Sfântului Siluan Athonitul, teologul Duhului din secolul XX.

^[6] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II,Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 312.

^[7] Sofronie Saharov, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu, p. 205.

^[8] Purificare, iluminare, unire, cf. Nichifor Crainic, Sfinţenia, Împlinirea umanului, Curs de teologie mistică,Ed. Trinitas, Iaşi, 1993, pp. 85-118.

^[9] Cf. Sofronie Saharov, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu, pp. 205-206.

^[10] „Dar oricât de mare ar fi întâiul dar al harului, câtă vreme el n-a fost însuşit, omul rămâne expus fluctuaţiilor şi chiar căderilor”, ibidem, pp. 205.

^[11] „Problema de a şti cum anume dobândim harul, cum îl păstrăm, din ce cauze îl pierdem şi de ce părăseşte sufletul a devenit problema fundamentală şi cea mai importantă a întregii sale vieţi”, afirmă ucenicul Sofronie Saharov despre Sfântul Siluan Athonitul, ibidem p. 40.

^[12] Vladimir Lossky, „Tradiţie şi tradiţii”,în Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 14.

^[13] „Dumnezeu îi va pedepsi pe toţi ateii, care vor arde în focul cel veşnic. (n.n îi spune un pusnic) Vizibil chinuit, stareţul Siluan i-a răspuns: Ei bine! Spune-mi, rogu-te, dacă ajungi în rai şi de acolo poţi vedea cum arde cineva în focul iadului, vei putea fi în pace?”, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul…, p. 49.