'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

„Cartea aceasta mă reprezintă pentru că redă întru totul gândurile mele. Rohia 15 aug 2016 † Justinian arhiepiscop”. Această notă olografă a fericitului întru adormire Arhiepiscop Justinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, reprodusă pe coperta din spate a cărții, ar trebui fără-ndoială să stârnească apetitul spre lectură al oricărei persoane care fie l-a cunoscut, l-a ascultat sau i-a citit vreo carte, fie doar a auzit sau a citit ceva despre răposatul „voievod al Maramureșului”. Știrea trecerii sale la Domnul, slujbele de prohodire îndătinate și înmormântarea Arhiepiscopului Justinian au fost îndelung mediatizate de către media românească, laică și bisericească, și de către site-urile de socializare. Pe această cale, nonagenarul Arhiepiscop Justinian s-a aflat în atenția mediului social-eclesial românesc, și nu puțini vor fi fost surprinși de profilul și personalitatea ierarhului. Cei care nu l-au cunoscut, nici nu au auzit de dânsul, dar cu atât mai mult ceilalți, care i-au fost aproape sau l-au cunoscut personal ori prin predici, cărți și emisiuni de radio și televiziune, au acum la dispoziție un ultim volum de dialoguri savuroase purtate de frumosul bătrân de la Rohia cu tânărul istoric-teolog Călin Cira – de obârșie năsăudeană –, în cursul anilor 2012-2014.

Desigur, și unii, și ceilalți s-ar putea întreba ce ar putea descoperi în această „carte testament a lui Justinian Chira”, după cum o numește scriitorul sacerdot Ioan Pintea în prefață, din moment ce până acum s-au publicat mai multe cărți bune de convorbiri cu marele ierarh, precum și o serie de volume ce conțin diferite reflecții, gânduri și pastorale ale sale. Nu mă îndoiesc că răspunsul edificator îl va afla fiecare parcurgând filele cărții! Eu nu pot să afirm decât că am fost captivat și încântat de ceea ce am citit pe nerăsuflate despre viața unui om al lui Dumnezeu care a trăit pe acest pământ 95 de ani, din care peste șaptezeci în viețuire monahală și peste patruzeci în slujire arhierească, ani trăiți cu folos în slujba Mântuitorului Iisus Hristos, în ascultare față de Biserica Sa din România și în slujire față de poporul lui Dumnezeu din această binecuvântată țară, pe care a iubit-o atât de mult. Această stare de ascultare „de porunca Bisericii” i-a provocat la adânci bătrâneți un sentiment reconfortant al împlinirii, al păcii sufletești și al seninătății, care i s-au putut vedea pe chip și după adormirea sa întru Domnul. De altfel, spre finalul dialogurilor purtate, ierarhul i-a mărturisit, cu sinceritatea și modestia-i caracteristică, interlocutorului său: „Eu trăiesc foarte liniștit că mi-am făcut datoria. Am pus piciorul în prag exact atunci când trebuia. Și de aceea sunt liniștit. Mi-am făcut datoria. Mor liniștit. Mor fericit. Mi-am făcut datoria față de Biserica noastră, față de poporul nostru, față de Transilvania și față de Dumnezeu. Spun toate acestea fără să mă laud pentru că tot ce-am făcut, frăția ta, nu am făcut cu puterea proprie, ci am făcut cu puterea lui Dumnezeu. Tot ce am făcut nu-i meritul meu, e meritul lui Dumnezeu, al preoților, al credincioșilor, al lui Dumnezeu. Eu am fost un simplu slujitor al lui Dumnezeu și al poporului. Și eu mă reazăm pe două puteri. Două puteri sunt cele pe care mă reazăm eu: Dumnezeu și poporul. Astea sunt cele două puteri pe care se reazemă episcopul Justinian, Biserica Ortodoxă și creștinismul” (p. 137).

Într-adevăr Justinian Arhiepiscopul a trecut la Domnul, pe care L-a slujit întreaga-i viață cu devotament și dragoste, împăcat cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu, iar viața sa ne descoperă că nu numai el a beneficiat de reazemul oferit de credința în Dumnezeu, viața Bisericii și evlavia poporului dreptcredincios, ci însăși credința, Biserica și poporul s-au întărit și primenit prin activitatea desfășurată de Justinian, deoarece părintele însuși a devenit, în decursul lungii sale vieți – desfășurate de-a lungul a cincizeci de ani sub regimuri totalitare, hortyst (fascist) și comunist –, sprijin și ajutor pentru frații săi de credință și neam, brațe părintești pentru căutătorii de viață duhovnicească și trăire monastică, povățuitor pe calea slujirii eclesiale pentru sutele de preoți pe care i-a hirotonit în vremuri de restriște, partener onest de dialog pentru proeminenți oameni de cultură cărora le-a marcat ireversibil viața.

Despre toate aceste deveniri și multe alte clipe memorabile din viața arhiepiscopului Justinian Chira dă mărturie cartea de dialoguri inițiate și purtate cu măiestrie de Călin Emilian Cira. Parcurgându-i paginile, cititorul va găsi nu atât sfaturi sau povețe duhovnicești, ci mai ales amintiri, confesiuni și descrieri inedite referitoare la oameni, locuri și vremuri dintr-o viață de peste nouăzeci de ani. Plecând de la familie și satul natal, amintirile depănate ne vorbesc despre începuturile vieții monahale de la Rohia, despre vremurile de restriște din anii de ocupație hortistă, apoi despre epoca comunistă și încercările venite asupra mănăstirii după decretul 410 din 28 octombrie 1959 – când monahii au fost alungați, iar mănăstirea a fost la un pas de a fi desființată, ceea ce a salvat-o fiind dârzenia starețului Justinian –, despre perioada studiilor teologice efectuate la Seminarul din Cluj și la Institutul de grad universitar din Sibiu, despre cei 17 ani ai vicariatului de la Cluj și despre perioada de după 1990 a episcopatului său de la Baia Mare. Pagini savuroase, care vor constitui de acum înainte documente valoroase pentru istoria Bisericii și a culturii românești în secolul XX, sunt cele în care arhiepiscopul Justinian relatează cu sinceritate despre ierarhi de odinioară ai Bisericii Ortodoxe Române, precum mitropoliții Nicolae Colan, Nicolae Mladin și Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Teofil Herineanu, patriarhii Justinian Marina, Justin Moisescu și Teoctist Arăpașu, despre teologi renumiți și dascăli eminenți ai teologiei românești din secolul trecut, precum Ioan Lupaș, Dumitru Stăniloae, Isidor Todoran, Liviu Galaction Munteanu, Sofron Vlad și Ioan Bunea, filosofi și scriitori de elită ai culturii române contemporane, precum Ioan Alexandru, Constantin Noica sau Geo Bogza și, desigur, despre „omul lui Dumnezeu”, „credinciosul și iubitorul de Hristos”, Nicolae Steinhardt. Nu doresc să divulg detalii despre portretele și caracterizările creionate tuturor celor amintiți, ci îi invit pe toți cei interesați și dornici să cunoască mai bine personalitățile evocate să parcurgă cartea. Cu siguranță nu vor regreta, dimpotrivă se vor îmbogăți și își vor descreți frunțile.

Trebuie să remarc totodată faptul că Arhiepiscopul Justinian atinge mai multe teme relevante pentru viața socială, duhovnicească și bisericească de astăzi, între acestea trei fiind important de amintit, anume: păstorii Bisericii și politica, în legătură cu care Arhiepiscopul afirma despre sine că nu a acceptat „niciun fel de politică”, nu a „putut face politică” și nu s-a „putut atașa de un partid”, pentru că el a fost „episcopul tuturor” (p. 109); bătălia omului cu răul și cu Satana, care ajunge să posedeze oameni și să inspire regimuri politice, război pe care, în opinia sa, omul îl poate câștiga doar prin dreptate, „nu prin luptă, prin război, ci prin bunătatea și dreptatea ta” (p. 74); și, desigur, viața și moartea, despre care afirmase cu tărie prin cuvinte simple, la o vârstă de 93 de ani: „Iar noi întinerim! Noi mergem spre eternitate. Mergem, Emilian, spre viață veșnică. Noi mergem spre viață, nu spre moarte. Moartea e un popas, frate Emilian, înțelegi... În mormânt se odihnesc oasele” (p. 103). Cu precădere din aceste afirmații, dar și din altele pe care le întâlnim pe parcursul dialogului reiese forța motrică care i-a dat Arhiepiscopului Justinian puterea și vitalitatea de a străbate prin viață cu nădejdea și privirea ridicată spre cer, iar înaintea morții i-a dat tăria de a sta nu înspăimântat, ci zâmbitor și curajos: forța credinței și încrederea nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu. Iată lecția, iată modelul pe care ni-l oferă chipul patriarhal și paterical al Arhiepiscopului Justinian!

În final, nu pot să nu-i mulțumesc „iscoditorului” – cum îl tachinează la un moment dat Arhiepiscopul Justinian – Călin Emilian Cira, pentru că acum, la puțin timp de la trecerea la cele veșnice a părintelui Justinian Chira, s-a străduit să ne readucă înainte figura și personalitatea acestui ierarh unic al Bisericii noastre republicând dialogurile sale cu răposatul. Redarea „întru totul a gândurilor mele” - fapt pentru care Arhiepiscopul a mărturisit că această carte îl reprezintă -, i se datorează în foarte mare măsură tânărului istoric, pentru că întrebările adresate, modul și felul său de abordare i-au oferit părintelui Justinian șansa și cadrele propice pentru a-și depăna cu încredere amintirile, a-și destăinui cu sinceritate concluziile unei vieți încărcate de ani și de a-și rosti povățuirile părintești și apoftegmele patericale menite să zidească suflete și să fortifice caractere.