'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Poezia este o ardere de sine pentru orișicine, darămite pentru cei adânciți în frig și în foame, în întuneric, umezeală, boli, lovituri și suspine. Când trupul se stinge, ce ține aprins rugul creației? Sufletul se aprinde, scânteie urcând și scoborând pe scara de cremene a căutării rostului unei suferințe ce pare absurdă. Iar arderea sufletului nu rămâne în van, încălzește trupul și alungă din întunericul celulei care trece neîncetat și pe nesimțite prin pereții pieptului cercând să întunece inima. În acest rostogol al existenței începe dialogul cu Domnul, strigătul încarceratului care devine poet, nu ca să o aibă o meserie, ci pentru a nu muri. Și acest poet, eliberat de canoane și manuale, de critici și simpozioane, își ține trupul și mintea în iad, pentru a-și înălța inima pe treptele nădejdii. Și tot acest efort, unit uneori cu rugăciunea, izbește în geometria și-n geografia profundă, forțând matricea interioară să iasă din bidimensionalitate, să treacă din platitudine în verticalitate. Tot peisajul interior se schimbă. Aici se naște Peisajul lăuntric al poetului Demostene Andronescu: „Iar prin rana-mi sângerândă,/ Ca printr-o spărtură,/ A țâșnit o rază blândă/ De lumină pură,// Ce-nvelindu-mă în toate,/ Mătăsoasă, moale,/ A dat vieții mele plate/ Sensuri verticale” (din Prefacere).

Spre deosebire de poezia religioasă luminoasă, în stihurile domnului Demostene Andronescu aflăm mâl, beznă, buruiene, pietre zvârlite, doruri neîmplinite, regrete, spini ai îndoielii, răni, dureri, regrete. E dovada unui efort de curățire interioară în fântânile sufletului, acolo unde nu mulți căutăm.

În interviuri Demostene Andronescu spunea că a compus poezie dintr-un preaplin sufletesc. Dar adeseori a amintit cât de importantă era circularea poeziilor prin temnițele comuniste. Versurile erau împărtășite, căci poezia nu e numai pentru sine, ea este și pentru ceilalți. Prin poezie sufletul își poate potența și manifesta iubirea pentru aproapele. Această funcție a actului poetic e mai evidentă în poezia închisorilor. Prin ea, colegii de celulă nu mai rămân simpli vecini, devenind cei de aproape, părtași la același luminos sens vertical. Și nu este vorba de un fenomen de autosugestie colectivă, căci apropierea dintre suflete prin poeziile ancorate în Adevăr reduce orice distanță, trecând peste munți și peste văi, peste ani și clipe, trecând prin pereții multor închisori, indiferent de natura lor. O dovadă este apropierea vie dintre unele versuri ale lui Demostene Andronescu și jurnalul lui Vasile Motrescu, un partizan ce-și aprinsese sufletul în ținuturile Bucovinei. Dumnezeu este mediul comunicant al zidirii Sale în mult mai mare măsură decât cultura sau istoria, punându-i laolaltă pe poeții suferinței să-și fie frați.

În spatele paginilor lui Demostene Andronescu este un tânăr ce a fost închis pe nedrept. În suferință a compus și a memorat poezii. Volumul rezultat se naște într-o poetică a sincerității în care sufletul refuză să opereze cu altceva decât cu certitudini și mistere permanentizate, veșnic cercate. Durerilor surde ale interiorității nu este grăbit poetul a le da o cauză imaginată. Acest fapt este o smerenie a suferindului plătită scump, poate cu suferințe mai mari decât cele dintâi. Dar este singura cale spre o înțelegere reală: „Lunatic suflet, spune ce te doare/ De-ți risipești abia deschisa-ți floare,/ Petală cu petală, vântului?!// [...] Ți-e dor de cer, de pământesc ți-e dor?/ Vrei sfânt să treci prin viață, vrei lumește?/ Hai, suflete nemângâiat, vorbește/ Și te-oi aprinde asemeni stelelor!” (din Îmi plânge sufletul ca un copil).

În sinceritatea brută a idealurilor și a dorurilor pe care tânărul încarcerat nu dorește să și le ucidă, poezia devine o armă folosită în luptă. E o luptă nebună, însă nebunia lui o cere de Sus: „Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminți [...]// O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoții?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza” (din Unde-s nebunii?). Lupta, revolta, nu este atât împotriva Domnului, cât împotriva lumii; și nu atât împotriva lumii, cât împotriva raportării noastre la lume. Versurile devin urmele luptei sufletului și a trupului cu o lume decăzută. Cei care urmează decăderii sunt scutierii ei, mai mult sau mai puțin orbiți. Puțini sunt cei care dureros se rup de vraja dulce, intrând în vederea lumii așa cum este ea în fapt. Atunci se vede finalitatea eshatologică a lumii în care a biruit Hristos și apare mulțumirea: „Îți mulțumesc, lume!/ Îți mulțumesc pentru spinii cu care/ mi-ai presărat cărarea,/ Pentru îndârjirea cu care te-ai împotrivit/ urcușului meu” (Încheiere).

Lumea în care suntem se desfășoară ca să o depășim, ca să fim părtași biruinței Mielului, căci lipsurile acestei lumi preexistă în sufletul răzvrătit. Adam și Eva au greșit în Rai, nu în lume. În schimb, prin lucrarea Sfintei Treimi lumea i-a ajutat să primească Învierea, cu un rest de suferință care în iubirea dumnezeiască s-a topit: „Fărâma de suflet rămasă din lupta cu tine/ O dăruiesc începutului,/ Începutului sfânt de la care-am pornit/ Și la care mă întorc” (Încheiere).

Dar sufletul ce curge prin lume e fluidic – acum se înțelepțește, acum uită. În căderile lui are nevoie de învieri personale succesive, de alte și alte poezii și rugăciuni.